Review: Contrast

Mă simt groaznic de “înfometat” atunci când un joc interesant îmi trece pe sub nas, iar eu nu apuc să îl adulmec măcar, ca pe o plăcintă aburindă cu mere şi şarlotă. În absenţa neaşteptatei copii de review, ajunsă la mine printr-o mică încurcătură, Contrast putea rămâne la stadiul de titlu citit în fugă pe Kotaku sau Polygon: doar un alt platformer semi-independent, rumegat în recenzii şi comentarii, dar unul asupra căruia nu m-aş fi oprit din proprie iniţiativă. “Radarul” meu are o limită autoimpusă, fără de care mi-aş scrânti iremediabil rotiţele.

Cu toate acestea, Contrast sălăşluieşte şi acum pe HDD-ul meu, la câteva zile după ce am renunţat să îl mai joc. Spre ruşinea mea, mai aveam nevoie de o singură oră pentru a-i duce povestea la capăt, însă cele 120 de minute anterioare momentului T0 (adică cel al abandonului, hihi) mi-au fost suficiente pentru a înţelege felul în care jocul se foloseşte de trecerea dintre spaţialitatea 2D la cea 3D, pentru a construi o mecanică de platforming originală din punct de vedere conceptual. Din nefericire, tocmai proasta punere în aplicare a săriturilor prin umbre trage în jos producţia Compulsion Games. Peste povestea cu pretenţii noir se poate trece cu uşurinţă, căci drama cu miros de parfum ieftin, tutun si lacrimi — desfăşurată în familia micuţei Didi –, nu reuşeşte niciodată să pară completă.

La poze cu Nosferatu si Echipa de Carton.

La poze cu Nosferatu si Echipa de Carton.

De altfel, nici lumea jocului nu transmite o senzaţie uşor interpretabilă: blocurile rupte, suspendate în levitaţie, străzile cenuşii, absenţa continuităţii structurale — toate indică manifestarea acţiunii într-un limbo, însă jocul nu lămureşte starea reală a lucrurilor. Tu eşti Dawn, o acrobată filiformă, existentă numai în umbre, ori în imaginaţia fetiţei pe care o acompaniezi mereu — nu sunt foarte sigur ce treaptă existenţială ocupă Dawn în mod normal. Ce-i drept, protagonista şi decorul arată bine, iar vocile completează cu brio spaţiile fizice goale lăsate de personaje, fiindcă Didi este singura fiinţă vizibilă din universul jocului, cu excepţia ta.

Okay, fie, recunosc! Din cand in cand, iluminarea m-a lasat cu gura cascata.

Okay, fie, recunosc! Din cand in cand, iluminarea m-a lasat cu gura cascata.

Restul entităţilor îţi sunt cunoscute doar prin intermediul dialogului şi al umbrelor proiectate pe diverse suprafeţe. Explorarea lumii materiale se face din perspectivă 3rd person, în timp ce trecerea la planul bidimensional presupune o vedere tipică genului platforming. Puzzle-urile se rezumă la alterarea unghiului luminii pentru a genera umbre potrivite traversării nivelului şi la utilizarea ingenioasă a unui obiect material în lumea spectrală. Totuşi, ce sună bine în teorie nu se simte la fel în practică. Dawn este extrem de rigidă şi face cele mai simple salturi să pară chinuitoare, enervante sau de-a dreptul imposibile. Mai rău, Contrast nu te motivează niciodată suficient pentru a-l duce la capăt. Singurele obiecte “collectable” se găsesc sub forma unor globuri luminoase ori mici iteme relevante în cadrul scurtei poveşti. Nimic altceva nu pare din cale afară de interesant. Desigur, jocul are şi momentele lui bune, cum ar fi punerea în scenă a unui basm, salturile peste silueta unei dame şi câteva referinţe pop culture bine ascunse. Nici coloana sonoră nu se lasă mai prejos, vocea Laurei Ellis părăsind limitele virtuale şi îmbătând urechile iubitoare de smooth jazz.

Astfel de momente fac platforming-ul interesant.

Astfel de momente fac platforming-ul interesant.

La urma urmei, Contrast nu este un joc prost. Sigur, are probleme deranjante la capitolul control, o poveste noir care insistă să-şi complice inutil existenţa, şi care nu îi oferă suficiente puncte forte pentru a capătă statutul de titlu memorabil, dar salvarea vine din partea personajelor şi, într-o mare măsură, din partea muzicii superbe. Contrast are acel je ne sais quoi, chiar dacă nu îl are până la capăt — ca o noapte mută, întreruptă de un ţipat ascuns în umbre. Producţia Compulsion Games a fost aproape, însă nu primeşte deocamdată trabucul rezervat elitelor.

[concluzii]

3 Comments

  1. 1
    Michi spune:

    Apropo de Polygon, redactorul de acolo care s-a ocupat de joc l-a cam desființat, măcar prin nota pe care i-a dat-o. Citind și rândurile de mai sus nu sunt sigur dacă mai vreau să îl joc – până acum mergeam pe principiul că o părere proastă nu înseamnă neapărat un joc prost -, mai ales că am ascultat deja muzica când a ales-o Mahdi, parcă, la Music Draft 🙂

    În plus, Contrast îmi amintește de un alt joc pe care așteptam cu nerăbdare să îl joc, dar care m-a dezamăgit – Papo & Yo.

    PS: Ce site mișto au ăștia de la Compulsion Games – http://www.compulsiongames.com/

    • 1.1
      Aidan spune:

      Depinde de starea pe care o ai atunci cand il incepi. Pentru Contrast nu-i chiar atat de negru dracu’, insa numai in circumstantele potrivite 😀 Daca il prinzi la reducere, atunci merita.

    • 1.2
      Mahdi spune:

      Nu e rău jocul. Sigur îl prinzi la vreo 5-6 euro la următorul sale, ceea ce ar fi o afacere bună.

      Controlul e un pic clunky, dar nu m-a deranjat decât spre sfârşit. L-am abandonat şi eu la fel ca Aidan, când mai aveam de parcurs cam un sfert de joc. Puzzle-urile până în acel punct sunt reuşite, dar apoi devin frustrante si chiar buggy.

Leave a Reply