PONTAȚI VOTA!

În 2004, atunci cînd vîntul schimbării părea că începuse încă o dată să bată la noi în țară aproape ca la 1989, am avut nemărginita naivitate de a crede că lucrurile vor evolua rapid. Am crezut că acuși-acuși politicienii vor deveni competenți și onești, iar cei care nu vor corespunde necesităților progresului țării vor fi îndepărtați de la putere, ba chiar vor ispăși binemeritate pedepse. Gîndindu-mă retrospectiv, îmi dau seama că, la modul logic, era imposibil ca acest lucru să se întîmple. Inerția era prea mare sub toate aspectele, iar pîrghiile puterii – justiție și servicii secrete – păreau a fi ținute cu mîini de fier de către partide și cei ale căror interese erau reprezentate de acestea. Am spus partide la modul general, nu am diferențiat pe niciun criteriu, tocmai pentru că, în România, diferențele între participanții la actul politic sînt minore – cel puțin ca rezultate efective ale îndeplinirii acestuia.

Cu toate acestea, în timp, de la 2004 încoace, am observat cu toții că statul nostru profund disfuncțional a început să sufere de schizofrenie. Pe de o parte avem o clasă politică și o administrație care au continuat într-o veselie – treptat mai reținută, însă – devalizarea pe toate căile a României. De cealaltă parte, ca din cu totul și cu totul alt film, avem o justiție care pare să funcționeze într-o altă viteză față de restul statului, pe principii de competență și eficiență ce îi erau, pînă la începutul mileniului, străine.  În fața unei asemenea stări de fapt, tot mai vizibilă, tot mai documentabilă, rațiunea nu mă poate duce decît la o singură concluzie: acea parte a statului care a început să funcționeze aproape normal se află sub controlul unei Puteri. Nu știu care este această Putere și nu este aici locul pentru speculații pe această temă – pe scurt, nu mă bag. Ceea ce pot să fac este să procedez precum fizicienii atunci cînd observă un fenomen pe care nu îl pot explica, dar îl pot cuantifica: voi introduce un parametru în întreaga ecuație, a cărui natură nu o cunosc (dar o pot bănui), și a cărui utilitate este de a permite unei formule matematice să funcționeze după cum o arată observațiile experimentale sau cele ”din teren”. Acest parametru misterios este numit de mine simplu: Puterea.

Da, lucrurile s-au întîmplat așa cum este logic, pînă la urmă. Această Putere a făcut ceea ce trebuia. În primul rînd a determinat politicienii să-și voteze legi mai bune pentru funcționarea statului. Încrezători în faptul că legea, oricît este ea de bună pentru țară și de nefavorabilă pentru clasa politică, mai trebuie și aplicată (iar aici există o lungă experiență postdecembristă în a ineficientiza actul de justiție), politicienii noștri au cedat presiunilor Puterii. Și, uite-așa, bazîndu-se în continuare pe controlul pîrghiilor puterii, clasa politică și-a creat singură cadrul în care au început surprinzătoare evoluții ulterioare.

Dar nu era vorba de o surpriză din punctul de vedere al logicii acțiunilor Puterii. Pentru că aceasta a început să implementeze a doua componentă a planului său: realizarea independenței reale a justiției în România. Încet, așa cum numai un act natural, firesc la scara istoriei, poate să evolueze, Puterea a reușit atît să pună oameni siguri și competenți în punctele cheie ale instituțiilor justiției, cît și să le ofere garanția integrității persoanelor și familiilor.

Să o recunoaștem, ar fi fost greu să facă acest lucru în anii ’90. Acum, însă, oamenii din magistratură puși de clasa politică în funcții cheie pentru controlul statului au îmbatrînit. Și, cu toate acestea, mulți dintre ei au fost menținuți în poziții, pentru că tinerii nu prezentau siguranță. Dar bătrînii au cam început să scadă în număr – vîrsta – ori să piardă decisiv la capitolul randament – tot vîrsta. Pe acest fond de slăbire a materialului uman disponibil politicienilor pentru a-și menține controlul asupra magistraților, Puterea a venit la momentul potrivit cu oameni noi în funcțiile cheie ale justiției.

Și mai există un motiv pentru care procesul preluării puterii de către Putere a fost lent în România: a fost nevoie ca timpul să mai roadă ceva – masele de manevră folosite de politicieni. Dacă, la cel mai mic semn de pericol la adresa controlului lor asupra statului, politicienii puteau aduce mulțimi de muncitori și mineri care să facă presiuni în diverse puncte și direcții, după anul 2000 numărul acestora a început să scadă dramatic. Ironie a destinului: tocmai incompetența și reaua voință manifestate de politicieni în administrarea statului au făcut ca masele de manevră, de care aveau atîta nevoie, să fie măcinate.

Dispariția locurilor de muncă a dus la dispariția coeziunii bazate pe locul de muncă. Prin întoarcerea în localitățile de baștină, dispersate în diverse colțuri ale țării, iar, mai tîrziu, prin împrăștierea în Europa, ori prin îmbătrînire, masele de manevră au dispărut. Ați văzut și voi, politicienii noștri reușesc să mai scoată în stradă cel mult cîțiva pensionari, alături de un număr redus de indivizi de stare socială și materială incertă.

În situația în care au rămas fără posibilitatea de a pune în scenă mascarade ale unor emanații populare (prin dispariția maselor de manevră de care vorbeam), și fără alternativa de a primi ajutor efectiv de la alte forțe specializate – și interesate – în oligarhizarea țării (precum Rusia), politicienii noștri au nevoie ca de aer de justiție și de serviciile secrete. Despre justiție am spus deja: Puterea a luat-o de sub controlul politicienilor, de la orice partide ar fi aceștia. Așa că rămîn serviciile secrete. Despre ele nu voi spune nimic mai mult decît că serviciile secrete pot fi controlate de o putere numai pe foarte scurte intervale de timp și la modul ineficient. Serviciile secrete ale unui stat vor ajunge întotdeauna, însă, sub controlul total al unei Puteri. Acest proces s-a întîmplat și la noi. Clasa politică a pierdut și serviciile secrete.

În acest context, politicienii români au rămas cu o singură cale pe care pot să mai acționeze: manipularea media. Ziarele – inclusiv prin grija clasei politice de a le slăbi constant importanța – nu mai există. A mai rămas televiziunea, care este și cea mai eficientă media în realizarea imaginii publice și manipulare. Am văzut, încă din ’89 încoace, televiziunea folosită cu mult succes în acest scop. Așa numita revoluție televizată a fost profetică într-un sens: televiziunea ne-a marcat destinul, ea a fost folosită pentru a desăvîrși controlul clasei politice asupra României.

Și ce vedem noi pe televizoare de la 2004 încoace? O continuă muncă de creare a imaginii a două facțiuni, una a lui Băsescu, a doua a celorlalți. Pentru textul actual nu este important în ce fel se raportează în media o facțiune la cealaltă. Importantă pentru noi este încercarea, tot mai disperată recent, de a pune în discuție strict persoana președintelui actual al țării, în raport cu evoluțiile vizibile din domeniul justiției.

Persoana lui Traian Băsescu, este, însă, prea puțin importantă în acest context. În opinia mea, Traian Băsescu nu are competența și puterea necesare pentru a fi planificatorul și ”administratorul” tuturor acestor schimbări vizibile din justiție (și al necesarelor schimbări de nevăzut din serviciile secrete). Rațiunea îmi spune că Traian Băsescu este fațada pe care Puterea a găsit-o convenabilă pentru a purta numele schimbării, căreia îi este atît simbol, cît și paratrăznet în fața vicisitudinilor politice. Evident, în manualele de istorie nu va scrie niciodată că o Putere a făcut asta și aia, dar că ”Traian Băsescu a fost inițiatorul și susținătorul modernizării statului în punctele sale esențiale…” este firesc să ajungă să fie predat în școli – doar este o practică veche de sute de ani.

Traian Băsescu este, fără îndoială, animalul politic potrivit pentru misiunea care i-a fost încredințată. De asemenea, este mai mult decît convenabil pentru politicienii români, care se pot raporta la el ca inamic (inclusiv public), mai ales în media. Pentru că există o obsesie în creștere de a repeta mereu și mereu că este vorba despre Traian Băsescu, despre băsism, despre o luptă politică, despre o confruntare internă între forțele binelui/răului ce poartă nume de partide și politicieni români. Pentru că există o obsesie disperată de a nu lăsa să se vadă faptul că lupta nu mai este internă și nici măcar politică. Pentru că există o preocupare febrilă de a masca pînă în ultimul moment adevărul că este o luptă pe mai multe planuri, în care o anumită Putere s-a implicat de mult și pe care aceasta chiar a cîștigat-o deja. De aceea există acest efort generalizat  de a ascunde faptul că politicienii români nu mai contează nici cît negru sub unghie, că toată agitația pusă în scena publică este, de fapt, perfect inutilă. În acest context s-a ajuns pînă la a expune lupte intestine partidelor, la a arunca de la cel mai înalt nivel petarde ce n-ar fi pocnit nici în vise în urmă cu 10 ani. S-a ajuns, literalmente, la capătul posibilităților de a imagina și regiza scenarii credibile pe care politicienii noștri să le joace în teatrele media ale României. Singurul efort rațional pe care par să îl mai facă foarte puțini dintre politicienii noștri este de a părea cît de cît atractivi Puterii, cu speranța că aceasta îi va considera de folos în planurile sale.

Și, uite-așa, nici puterea dată de stăpînirea televiziunilor nu va mai fi eficientă. Se va pierde într-o descărcare confuză de mesaje contradictorii, ce nu mai au în spate nici strategie, nici limpezime a minții. Confuzia media se va reflecta asupra publicului, iar imprevizibilitatea reacțiilor acestuia va transforma televiziunile în elefanți înamorați lăsați într-un magazin de porțelanuri. Rămași pînă și fără puterea media, politicienii români vor conta tot mai puțin și mai puțin. În fața tăvălugului pornit de Putere, politicienii noștri nu mai au altceva decît propria putere. Iar aceasta a devenit aproape inexistentă, după cum am arătat.

În acest context, nu-mi rămîne decît să trag concluzia logică: nu mai are importanță cine este la putere în România. Pînă acum afirmația aceasta suna cam așa: nu contează cine conduce pentru că toți sînt mînă în mînă, fură la fel și sînt incompetenți majoritar. În contextul specific și imediat al alegerilor prezidențiale din noiembrie, însă, afirmația de mai sus sună altcumva: puterea nu va mai aparține președintelui ales și nici clasei politice. Aceștia au pierdut. Status quo-ul în care ne aflăm de 25 de ani va fi reconfigurat sever. Rezultatul alegerilor din noiembrie nu mai contează, istoria imediată este deja trasată de către Puterea despre care v-am vorbit pînă acum, politicienii români nu mai au putere decît pentru un minim damage control.

Da, vă puteți duce în noiembrie, la alegeri, eliberați de responsabilitatea aparentă a actului vostru electoral. Puteți vota relaxați, surîzători, pe oricine, deoarece nu va mai conta numele pe care puneți ștampila. Iar asta pentru că persoana cu pricina și cei din spatele ei nu mai contează. Nu mai au putere.

Paradoxal, însă, deși nu mai contează numele votat, votul în sine își păstrează forța. Vă îndemn din toată inima să mergeți în noiembrie și să votați. Votul vostru contează ca act politic în sine, nu ca adresant al acestuia. Votul vostru întreține iluzia democrației. Și, într-o lume în care democrația este un simplu ideal, nu îți rămîne decît iluzia ei.

Însă, cu cît iluzia democrației este mai apropiată ca aparență de idealul său, cu atît viața noastră, a celor din popor, este mai suportabilă, poate mai bună, oarecum mai prosperă. Trebuie să muncim la desăvîrșirea acestei iluzii. Trebuie să votăm, pentru că este actul fundamental de la care pornesc iluziile pe care ne construim viitorul. Dar, pe termen lung, nu doar cel al alegerilor actuale, va trebui să votăm și pentru ca această iluzie să fie a democrației, nu a unei alte fantome a istoriei.

 

P.S.Acelora dintre voi care doreau de la mine un text relativ la un joc, le cer iertare pentru că le-am înșelat așteptările. Le pot spune, însă, că mi-am folosit mintea pe care am antrenat-o atîția ani prin analiza jocurilor, pentru a sintetiza și exprima cele cîteva idei legate de actuala stare a politicii românești. Idei care s-au cerut scrise de mine tocmai pentru că nu le-am găsit nicăieri în media din România, cel puțin nu în felul în care le-ați aflat înlănțuite în rîndurile de mai sus.

Vă mulțumesc.

 

24 Comments

  1. Fedaykin octombrie 22, 2014
  2. Acad Jean Valjean octombrie 22, 2014
  3. Balamaci Serban octombrie 22, 2014
  4. ZMe Ul octombrie 22, 2014
    • D3F3 octombrie 22, 2014
    • Ziskele octombrie 23, 2014
  5. Mircea octombrie 22, 2014
  6. Marcus octombrie 22, 2014
  7. Bogdan octombrie 22, 2014
  8. Florin octombrie 22, 2014
  9. Ragalie Octavian-Paul octombrie 22, 2014
  10. Cristian Serban octombrie 22, 2014
  11. Bogdan Radu octombrie 22, 2014
  12. Cavalary octombrie 22, 2014
  13. cititor octombrie 22, 2014
  14. Leto Atreides octombrie 23, 2014
    • Cavalary octombrie 24, 2014
    • Leto Atreides octombrie 24, 2014
  15. fear2018 octombrie 24, 2014
  16. Vlad Dracul octombrie 24, 2014
  17. Anti Bloom octombrie 25, 2014
  18. Mishul octombrie 28, 2014
  19. tara noiembrie 9, 2014
  20. tara noiembrie 9, 2014

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.