REVIEW: Dragon Age Inquisition

Update: Am preferat să păstrez multiplayer-ul pentru un articol separat. Campania single a înghiţit atât de mult timp, încât mi-a fost imposibil să acord suficientă atenţiei componentei online. Articolul este disponibil aici.

Mă întreb şi acum de ce am ales să joc peste 100 de ore un action-RPG open-world în pielea unei războinice Qunari, străbătând în lung şi-n lat hărţi gigantice fără să mă pot identifica cu viziunea religioasă a propriului personaj. Să fie lipsa unei alternative reale motivul aflat în spatele nesiguranţei mele? Or poate deficitul meu de pietate? Încep să cred că producţiile Bioware moderne se bazează pe amestecul dintre designul inteligent şi spiritul comercial, până când rezultatul capătă forma unui action hero power trip total — dar atât de epic în proporţii, încât uiţi de caracterul bidimensional, fără profunzime reală.

Dragon Age: Inquisition este modelat pe acest calapod şi se străduieşte cu fiecare părticică din suma componentelor sale să impresioneze jucătorul, până când îi provoacă o sângerare nazală. Mărturisesc fără ruşine că mi-a plăcut, aşa cum oricui îi place să-şi umfle fălcile cu dulciuri delicioase. Altfel spus, Inquisition este o plăcere vinovată, un tort plin de cremă cu care te murdăreşti la guriţă, pe lăbuţe şi blăniţă, exact ca în bancul cu iepuraşul la cofetărie.

Cel mai nou capitol din saga Dragon Age — devenită acum trilogie –, împrumută elemente importante din primele două jocuri, deşi intenţionează prin schimbările introduse să construiască o moştenire nouă — să rescrie codul ADN ţesut de-a lungul timpului de producători. Din punctul meu de vedere, inerţia formulei din Inquisition este masivă şi va defini pe viitor o mare parte din titlurile distribuite de EA, chiar dacă Bioware jură pe zâmbetul lui Shepard că următorul Mass Effect îşi propune să fie 100% original. Trecerea la hărţile deschise, ce combină libertatea open-world cu uşurinţa explorării zonelor traversate de culoare bine definite şi atent scriptate, reprezintă un upgrade radical, ce apropie Inquisition mai mult de Kingdoms of Amalur: Reckoning — o chestie foarte tare şi surprinzător de potrivită în acest context.

dragon_age_inquisition_screenshot_PC (2)

Astfel de momente sunt acum posibile.

Motorul grafic puternic desenează în faţa ochilor o lume incredibilă, cu o frumuseţe rivalizată doar de Skyrim după câteva zeci de modduri instalate. Natura pare vie, perfectă, scăldată într-o lumină purificatoare — însă absenţa unui ciclu zi-noapte îi conferă o condiţie paralelă de tablou încremenit. Ciudat, dar realizezi abia după câteva ore că cerul din Hinterlands nu şi-a arătat vreodată stelele. Animaţiile fluide, culorile vibrante şi sunetele feerice din atmosferă se traduc printr-o senzaţie de imersiune completă, atât de necesară într-un RPG fantasy.

dragon_age_inquisition_screenshot_PC (4)

Zonele întunecate transmit vibraţii negative, din registrul Bram Stoker’s Dracula.

Peste coloana sonoră a vegheat Trevor Morris, compozitor cunoscut pentru The Tudors, The Pillars of the Earth, The Borgias, Vikings şi filmul Olympus Has Fallen. În ciuda nuanţelor inspirate din alte producţii epice, muzica din Inquisition poartă mesajul poveştii şi amestecă înflăcărarea războinică cu magia şi divinitatea. Totuşi, cele mai sensibile momente muzicale rămân cântecele de tavernă, interpretate parcă de barzi ce aparţin unei alte lumi — aşa se face că birtuţul a devenit repejor locul unde mi-am petrecut ore bune din campania jocului.

13 Comments

  1. mahri726 februarie 11, 2015
    • Aidan februarie 11, 2015
    • George Andrei februarie 11, 2015
    • Radu februarie 12, 2015
    • Drow februarie 12, 2015
  2. Irai februarie 12, 2015
  3. Cris februarie 12, 2015
  4. Caleb februarie 12, 2015
  5. Răzvan Comsa februarie 12, 2015
    • cioLAN februarie 12, 2015
  6. DeusEx februarie 12, 2015
    • Aidan februarie 12, 2015
    • DeusEx februarie 18, 2015

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.