REVIEW: Kingsman: The Golden Circle

Dacă din cine știe ce motiv v-a scăpat printre degete “Kingsman: The Secret Service” (K:SS)din 2014, cumpărați-l și vizionați-l înainte să intrați la sequel-ul “Kingsman: The Golden Circle” (K:GC). Așa cum trailerul celui din urmă sugerează, franciza Kingsman nu-și dorește să devină un simulacru James Bond, unde fiecare film ecranizează cu mici excepții o construcție narativă de sine stătătoare.  Toate personajele din Kingsman au un istoric, acțiunea și evoluția lor în K:GC este legată strâns de “Secret Service”. Primul film al seriei s-a aflat destul de sus în topul filmelor din 2014, deoarece venea într-un gen deja destul de aglomerat cu etaloane ale filmului de acțiune cu spioni (James Bond, Mission Impossible, seria Bourne, Jack Reacher, The Saint) cu o abordare nouă, stilizată, contemporană și cu un simț propriu al exagerării. Deși K:GC nu reușește execuția stelară din prequel, suferind de simptomele clasice ale sequelozei, confirmă și solidifică poziția francizei printre confrații săi mai în vârstă. Oamenii regelui sunt aici să rămână și nu se tem să privească zâmbind condescendent spre viitorul francizei. Filmul mustește de umor obraznic, ireverențios, scenele de acțiune se prăvălesc peste retină cu repeziciune, e clar, Matthew Vaughn iubește ceea ce face. Scriam mai devreme despre sequelită, ei bine, primul simptom este “nevoia” de mai mult. De parcă cineva a măsurat cu acuratețe fiecare aspect al prequel-ului, a adus apoi rezultatele pe platou, și a cerut o cotă de creștere de cel puțin 50%, mizând succesul filmului pe acest procent.

Așa se face că în unele privințe K:GC este un ghem de contradicții în termeni. Pe de-o parte, exagerarea fățișă a scenelor de acțiune, rezultă într-un constant ropot de coregrafii de luptă și situații extreme absolut geniale, frizând însă granițele genului și cochetând fie cu parodia, fie cu filmele cu super eroi, pe de alta, Vaughn știe să curme acordurile de vioară în momente de lentoare și investiție în personaje, încărcate de dramatism și patos. Pe de-o parte, filmul se scutură cu oarecare ușurință de personaje importante, care ar fi putut juca un rol central în zeci de continuări, pe de alta, aduce în scenă protagoniști noi, plini de șarm.

K:GC mixează cu succes efectele practice și pirotehnice cu CGI-ul, acrobațiile și cascadoriile reale cu cele editate, însă virează periculos de mult spre plăcile video. Sper că cineva îi va aduce acest mic defect în vedere regizorului, deoarece tocmai cascadoriile reale, executate în mare măsură chiar de actori, au reprezentat un detaliu caracteristic pentru Secret Service, și mi-aș dori să devină o marcă înregistrată a francizei, cum este tehnica de filmare de pildă.

Deși în clipele intense flirtează cu excesul vizual, camera din K:GC este esențială pentru  caracterul artistic al filmului. Se mulează pe arme, fuselaje, caroserii și pumni încleștați, dansează în jurul corpurilor secționate sau ciuruite, glisând cu grația unei balerine între fragmente “slow motion” și brutalitate “in your face”. Când l-am văzut pe Eggsy (Taron Egerton) executând un triplu tulup pe orizontală în timp ce un lasou electric reteza aerul din jurul lui, am înțeles, Matthew Vaughn a lăsat baltă orice urmă de tribut adus filmelor cu spioni, și s-a hotărât să-și instituie propria religie vizuală. Cu unghiul de vedere al unui trol îndrăcit, în plină criză de nervi, camera filmează cu bucuria unui copil lăsat singur în parcul de distracții, dornic să redea fiecare detaliu, să trăiască fiecare milimetru pătrat de acțiune administrată intravenos.

Ca spectator, nu poți să nu te afli constant între un hohot de râs, un “WTF???” și un “OMG”, aruncând priviri pe furiș la cel de lângă tine și exprimând tacit întrebarea: “ai văzut și tu ce am văzut și eu?” Cinematografia este exemplară, locațiile sunt încadrate geometric, clar, focusul fiind întotdeauna dictat de imersiune și atmosferă.

Jocul actoricesc nu dezamăgește cu nimic, sunt însă în acest sequel personaje introduse mai mult în virtutea continuării francizei, trasate relativ superficial, cum este de pildă Ginger (Hale Berry), un fel de Merlin al Statesman (filiala americană a serviciilor independente de spionaj Kingsman). Subevaluată în timpul de ecran, Berry se află în film doar pentru ca personajul ei să-și construiască un istoric. La fel putem vorbi și despre Jeff Bridges [Champ (- agne)], liderul Statesman, care mi-a făcut o poftă de whiskey uriașă, cu frivolitățile și idiosincrasia lui. Vedeți voi dragi cercetași cinefili, dacă Kingsman s-au îndeletnicit cu meșteșugul hainelor, Statesman sunt în business-ul alcolului. La fel de perfecționiști, dar ceva mai gustoși.

Whiskey (Pedro Pascal) mi-a reconfirmat că Pascal poate juca orice rol. Carismatic și expresiv, actorul își însușește rolul veteranului cowboy Statesman, ale cărui abilități cu lasoul, biciul și credinciosul pistol cu butoi sunt stelare. Câteva dintre cele mai reușite secvențe de acțiune îi aparțin, și le domină. Regizorul conferă destul timp de ecran actorului, și o poveste grăitoare pentru eșafodul moral al personajului.

Aflat (chiar și după atâta timp) încă sub șocul termic al rolului său din “Jupiter Ascending”, (hint, am umplut câteva punguțe de avion), nu mă așteptam la ceva substanțial de la Channing Tatum, însă accentul texan i-a ieșit pe deplin, la fel ca întregul pachet de expresii ale tânărului agent Tequilla. El însă nu și-a atins potențialul maxim, sub povara unui scenariu care nu și-a propus mai mult decât o introducere în universul cinematic Kingsman. Sunt sigur însă, că ne vom delecta cu “manierele” de vest sălbatic, ale scuipătorului de tutun, provocator, arogant, înfumurat și iute de trăgaci, pe clasica tropă a inimii curate și curajoase.

Niciuna dintre noile apariții nu lasă de dorit, iar Statesman deși sunt atât de diferiți în atitudini și tradiții față de Kingsman, se potrivesc foarte bine în contextul narativ.

Și dacă tot vorbim de tropele genului, ca și K:SS, K:GC abundă de referințe și easter eggs la industria cinematografică a filmului de acțiune cu spioni (a nu se confunda cu filmele cu și despre spionaj, o categorie diferită, prin care se plimbă opere ca “Tinker,Tailor, Soldier, Spy”, “The Third Man”, “Three Days of the Condor” și altele). De la cele generale sau contextuale precum locațiile clasice, mașinile elegante și supradotate cu cele mai nebunești gadget-uri, femeile frumoase și periculoase (deși în Kingsman majoritatea clișeelor obiectivizante sunt demolate), până la cele foarte precise precum ochelarii digitali ale căror rame aduc aminte de Michael Caine în “Ipcress File” și ceasul armat, lama de pantof și gențile mitralieră desprinse din Bond.

Exagerat și în exces, cu o metodă de filmare care sfidează până și cele mai umede vise ale lui John Woo, cu personaje credibile în situații incredibile, condescendent și de sine conștient, K:GC reconfirmă reușita lui K:SS fără să o egaleze. Puneți mâna pe cutia de popcorn și sucul plin de substanțe ucigașe, și fiți pregătiți să rămâneți cu ele pline până la final, deoarece chiar și în momentele de repaus, acest film vă va ține lipiți de ecran, cu o mână pe mânerul scaunului și alta odihnindu-se pe mandibula care rar va avea motive să fie închisă.  

Nota: 7.5

https://www.youtube.com/watch?v=6Nxc-3WpMbg

Leave a Reply