REVIEW: LEGO The Ninjago Movie Videogame

Review-ul ăsta va cuprinde câteva doze bune de sinceritate.

Prima ar fi că sunt rămas un pic în urmă când vine vorba de universul LEGO. Cât? Cam 20 de ani când era alcătuit din bucățile alea pe care le pierdeai pe covor și îți dădeai seama unde sunt fix când călcai pe ele. Am fost suficient de norocos în copilărie să dețin cam 2 sacoșe pline cu lego, inclusiv niște mașini foarte faine pe care le puteai construi, asemănătoare cumva cu machetele de la Burago, cu volan care mișca roțile, suspensii, o nebunie, nu alta. Mă jucam ore în șir, folosindu-mă de creativitate pentru a construi fel și fel de năzbâtii, de putea să iasă inginer din mine. Și-a ieșit, tot un fel de inginer, dar nu construcții. Aia e, nu simt că mi-am ratat vocația în vreun fel.

Eh, de la 10-11 ani am primit calculator și tot cam atunci s-a terminat cu perioada LEGO pentru mine, că na, aveam chestii mai interesante de făcut, așa că am rămas în urmă rău cu LEGO. Nu zic, erau și pe vremea mea diverse tematici – mașini de poliție, pompieri, etc. dar încă nu se băgase în francize gen Star Wars, The Hobbit, Batman sau Lord of The Rings, sau cel puțin eu n-aveam acces la jucării de genul ăla. Am mai citit prin LEVEL că au apărut fel și fel de jocuri cu LEGO, dar le-am ignorat, că sincer nu le vedeam sensul și nu vedeam cum ai putea recrea acea creativitate într-un joc video. Parcă n-avea niciun farmec dacă nu țineam efectiv jucăriile în mână și dacă nu le construiam eu. Asta a fost a doua doză de sinceritate, până la subiectul articolului, nu mai jucasem niciodată un joc video din seria LEGO.

A treia doză de sinceritate e mărturisirea că m-am umplut de nervi deoarece fix înainte să mă apuc să scriu articolul mi-a crăpat windows-ul și a trebuit să stau, să reinstalez, să draci, să laci, fapt care m-a umplut de spume și mi-a tăiat tot elanul.

A patra doză de sinceritate e că atunci când a venit Kimo la mine la birou și mi-a adus jocul de față m-a lăsat pur și simplu paf, pentru că nu m-aș fi așteptat să primesc așa ceva la review. Mă uitam pe copertă fără să înțeleg nimic și fără să înțeleg de ce există așa ceva.

Da’ ce-am făcut șefu?

Ok, hai, de jocuri cu LEGO am mai auzit, dar ce-i aia Ninjago? Ce-i aia the movie? E un film cu Lego Ninjago după care au făcut un joc? What? Ce se întâmplă aici?

Eh, într-o frumoasă seară de marți (parcă), am introdus discul în minunata consolă și am purces să aflu.

Instalat jocul, toate bune, luat carnetul pentru notițe, că așa fac, sunt foarte profesionist când mă apuc să fac analiza la un joc, îmi iau notițe ca să am niște idei pe care să le pun cap la cap și să iasă ceva frumos și structurat. După cum ați putut citi până acum, nu s-a aplicat și în cazul ăsta și am ajuns la a cincea doză de sinceritate.

Prima notiță, citez: „LOLO WTF”; A doua notiță: „Da ce-am făcut șefu’?”. La a treia notiță deja mă gândeam că am două abordări posibile: fie caterincă, fie pe un ton serios și profesionalist. Primele impresii au fost bune; genericul avea un aer de filme vechi combinat cu ceva ce face Tarantino, chiar mă așteptam să mă ia prin surprindere. Apoi au început ei cu caterinca – exemplu:

Hot wings au căpătat o cu totul altă definiție

A început gameplay-ul în sine și am început să am așa, o oarecare alergie, ceva senzație asemănător cu ce simte un diabetic când bagă prea mult zahăr. Băi tată, e atât de colorat jocul ăsta și sunt atâtea lucruri pe ecran în orice moment, încât efectiv te ia durerea de cap. Mult prea multe monede, collectibles și alte nebunii. Cred că au încercat să recreeze specificul japonez și într-un fel le-a ieșit, cu tot felul de mechs, totul extrem de colorat și de Princess Robot Bubble-Gum, dar pentru mine e un pic prea mult.

Prea multe culori

În rest, jocul nu a fost pe atât de rău pe cât mă așteptam – gameplay-ul e decent după ce ajungi să faci abstracție de tonele de collectibles, combo-urile și abilitățile de luptă pe care le deblochezi chiar contribuie la distracție, are și Co-op, lucru care îl avantajează clar și aș putea să-l recomand dacă aveți o odraslă pasionat de universul ăsta și de film, poate merită să-l cumpărați și să-i faceți o bucurie. Dacă aveți orice alt joc video lego… nu știu dacă merită sincer achiziția, decât dacă e neapărat pasionat de ninjago. Ce pot să vă recomand în schimb e să-i cumpărați și niște LEGO tradițional, deoarece creativitatea tinde spre 0 în acest joc – ține butonul apăsat suficient și gadget-urile se construiesc singure. Not fun.

Prea multe lucruri pe ecran

Aș vrea să vă pot spune mai multe, dar încă nu m-am lămurit care-i faza cu Ninjago. Se pare că sunt rămas în urmă și nefiind părinte, nici nu m-am obosit prea tare să aflu mai multe detalii despre el.

Tehnic, se prezintă destul de bine, deși pe alocuri mi s-a părut că am văzut ceva framedrop-uri deranjante – pe Xbox, iar în unele cutscene-uri personajele păreau făcute din plastelină, nu din lego, dar nimic care să mă deranjeze prea tare.

Sunteți confuzi? Și eu. Pe scurt, dacă sunteți fani ai universului Ninjago și/sau aveți odrasle fane, cumpărați-l. Altfel, nu pierdeți nimic dacă nu-l luați.

NOTA: 7

+ Încă un joc lego?
+ Distractiv pentru copii și pentru fanii universului

 Încă un joc lego
Nu aduce nimic nou sau revoluționar

Testat pe: Xbox One
Disponibil pe: PC (Steam) Xbox One, PlayStation 4
Gen: Platformer
Producător: TT Games
Distribuitor: Warner Brothers
Ofertant: GameShop.ro
Data lansării: 22 septembrie 2017

Leave a Reply