REVIEW: Sonic The Hedgehog Classic, iOS

Alături de lumea 1-1 din originalul Super Mario Bros și primul labirint din Pac Man, Green Hill Zone 1 este unul dintre cele mai emblematice prime niveluri din istoria jocurilor. Mediul este familiar, iar locurile unde poți găsi puteri secrete ar putea să le fie cunoscute chiar și celor născuți după anul 2000. Cu toate acestea, suntem o publicație profund preocupată de ceea ce se întâmplă după primul nivel și pentru noi contează foarte mult experiența de ansamblu.

Mi-a făcut plăcere să parcurg Green Hill Zone în viteza care-l caracterizează pe Sonic și să remarc felul cum pot ajunge la finalul nivelului fără să mă opresc în fața vreunui obstacol. În același timp, mi-a fost greu să nu observ faptul că sistemul de control bazat pe touch screen mă ducea uneori în direcția greșită sau mă asista pentru vreo manevră pe care nu intenționam să o fac. Și dacă totul este agreabil pentru prima porțiune din joc și poți neglija detaliile de finețe, situația se schimbă radical odată cu intrarea în Marble Zone.

Zona de marmură este prin definiție ceva mai alunecoasă decât dealurile verzi și manevrele efectuate de ariciul cel sprinten trebuie să fie precise. Nivelurile din această regiune presupun o mai mare precizie a săriturilor în zonele unde sunt prezente platforme și o planificare mai atentă a săriturilor în spațiile închise. Mai mult, faptul că inamicul predominant este o omidă cu spini care are un singur punct de slăbiciune în jurul capului cere precizie. Și, din păcate, ecranul tactil al unui telefon mobil nu poate oferi precizia și finețea unui controller fizic.

Spre deosebire de original, varianta de iOS și Android conține două personaje bonus pe care n-am avut răbdare să le deblochez. Sursă Imagine: YouTube.

Inițiativa de a porta jocurile pe platforme mobile este lăudabilă și admirabilă, însă experiența de joc nu poate fi aceeași. Chiar dacă Sony Ericsson-ul meu de acum 11 ani avea un ecran mult mai mic și nu afișa acțiunea în format 16:9, se bucura de un control mai precis datorat butoanelor fizice. La fel s-a întâmplat și în cazul Nintendo Gamecube-ului, unde avantajele nete mi-au permis chiar să în înving pe maleficul Dr. Robotnik.

Însă astfel de mecanici de joc au fost gândite pentru a fi accesate prin butoane, iar prezența unei suprafețe tactile cu sensibilitate mare nu oferă precizia unui controller fizic. Și da, sunt conștient că prin exercițiu aș putea să ating performanțe asemănătoare, dar mi s-a întâmplat de prea multe ori într-un interval de o oră să realizez manevre nedorite tocmai din cauza suprafeței direcționale exagerat de sesibile. Probabil că este motivul pentru care Nintendo, dincolo de protecționismul comercial caracteristic, a refuzat să porteze Super Mario Bros pe iOS și Android, optând pentru lansarea controversatului Super Mario Run ca titlu mobil exclusiv.

Și da, sunt conștient că există periferice dedicate jocurilor pentru mobil, dar cumva ideea de a avea un controller suplimentar în bagaj contravine ideii de portabilitate și divertisment mobil. Chiar dacă aș avea un astfel de accesoriu, unde ar trebui să țin telefonul dacă eu mă aflu în tren sau autobuz?

One Response

  1. dante-sama ianuarie 25, 2018

Leave a Reply