REVIEW: Super Ghouls ‘n Ghosts, SNES Classic Mini

Dacă aș trăi într-o lume ultra-manelizată și plină de dușmani sau aș face parte dintr-un corp ultra-secret de agenție guvernamentali care sfidează prevederile Tratatelor de la Geneva, atunci aș ști foarte sigur ce metodă de tortură să aplic: aș renunța la clești și/sau perturbare a programului de somn prin intermediul terorismului fonic relevant pentru potența mea financiară și le-aș înmâna distinșilor un controller de SNES, lăsându-le obligația de a duce la bun sfârșit jocul Super Ghouls ‘n Ghosts.

În primele 15 secunde, distinșii nefericiți vor avea impresia că li s-a oferit un act de clemență și generozitate. Îmi vor mulțumi pentru mărinimia mea de a-i pedepsi prin distracție pixelate și vor afirma cu tărie că provocarea mea este mai mult decât agreabilă. În fond, cât de greu poate fi să butonezi un controller și să încerci să învingi valuri întregi de inamici? Ei bine, exact acest tip de ignoranță ajunge să le umple frigiderele programatorilor de la Capcom.

Atunci când am început să joc Super Ghouls ‘n Ghosts pe SNES Classic Mini, știam deja la ce să mă aștept: am văzut episodul lui James Rolfe (AVGN) despre Ghosts ‘n Goblins (titlul original de pe NES), eram conștient de nivelul exagerat de dificultate și dezavantajele clare pe care abilitățile personajului tău le prezintă în fața valului de pericole, dar cumva eram alimentat de un optimist tâmp. În fond, poate că este genul de joc în timpul căruia voi descoperi că sunt foarte bun și care mă va face să-mi pun întrebarea ”Oare de ce se plâng toți ceilalți de ceva atât de simplu?”.

Ei bine, am greșit. Iar a afirma despre Super Ghouls ‘n Ghosts că este ”greu” reprezintă o insultă la adresa tuturor titlurilor care te provoacă să încerci, să înveți și să devii mai bun. Dar dificultatea jocului lansat de Capcom este draconică, haotică și imprevizibilă – în mare parte din cauza controlului necizelat și a sistemului complet aleatoriu de acordare a armelor și armurilor.

Dacă aș putea defini Super Ghouls ‘n Ghosts într-o propoziție, atunci ea ar suna cam așa: ”Alerg haotic în chiloți, arunc săbii și cuțite în demoni și sper că voi rămâne în viață pentru încă 20 de secunde”.

Spre deosebire de alte jocuri din același gen care în mod evident au inspirat povestea și acțiunea (îmi vine în minte seria Castlevania, produsă de Konami), nefericitul Arthur (protagonisul jocului) nu beneficiază de luxul unui sistem de bară pentru viață și se transformă într-un schelet după doar două lovituri: întâi își pierde armura și rămâne în chiloți, iar apoi își pierde pielea și lasă în urmă un morman de oase. Dacă ai ghinionul sau neatenția de a face două mișcări greșite, atunci vei fi supus unei munci sisifice prin care ești nevoit să reiei nivelul de la început.

Unul dintre elementele care crește nivelul de dificultate este sistemul rigid de sărituri. Odată ce ai apăsat butonul, nu mai poți schimba direcția și devii țintă sigură pentru atacuri. Sursă Imagine: Neogaf.

Nu știu dacă prima mea încercare de a termina primul nivel m-a dus mai departe de două ecrane de televizor (acțiunea se petrece în stil ”side-scrolling”, cu deplasare de la stânga la dreapta). Mi-am irosit toate viețile în timp ce mă luptam cu valurile de demoni și am văzut pentru prima dată ecranul de ”Game Over”. Am decis că este momentul să trișez puțin, așa că am deschis meniul principal, am redus nivelul de dificultate (l-am ales pe cel mai ușor dintre toate) și mi-am acordat numărul maxim de vieți. Este tot ceea ce putea face un copil al anilor 1990 pentru a face jocul mai accesibil, după ce și-a păcălit părinții să i-l cumpere și a realizat că nu-I oferă satisfacțiile la care s-ar fi așteptat.

Dar după alte 10 minute și o serie de eșecuri care nu au condus deloc la finalizarea primului nivel, am ajuns la concluzia că jocul este nedrept. În primul rând, sistemul de sărituri este rudimentar, imprecis și adeseori fatal. Iar programatorii de la Capcom s-au gândit că ar fi distractiv să adauge platforme și porțiuni întregi de sărit, desi controlul în aer este imposibil și nu există nicio posibilitate de a îndrepta o greșeală. Într-un mod sadic, jocul este nemilor și imprevizibil.

În al doilea rând, niciuna dintre armele pe care le-am dobândit în cadrul acestei sesiuni secunde de joc nu mi-a oferit sentimentul de siguranță și control. De fapt, spre deosebire de Contra sau Castlevania care reprezintă la rândul lor o provocare pentru jucători, nu există momente de satisfacție când poți spune ”Uită-te la mine cât de puternic sunt și câți inamici pot să dobor!”. Super Ghouls ‘n Ghosts este un joc plin de capcane care te obligă să fii simultan rapid și precaut. Trebuie să fii permanent în mișcare și să cauți următoarea sursă de arme și/sau armuri, să ai grijă să nu te lovească vreun proiectil inamic și să înfrunți valurile neiertătoare de monștri.

Având în vedere acest eșec secund, am decis că a venit timpul să trișez într-un stil cât se poate de modern și lipsit de respect față de eforturile înaintașilor mei din anii 1990: am început să folosesc funcțiile de emulator pentru a derula înapoi momentele când eram lovit de către inamici, luam o armă mai slabă, sau făceam orice pas pe care îl consideram a fi greșit.

Cele șapte niveluri sunt un adevărat chin, iar surpizele nu se termină aici! Sursă Imagine: Ghosts ‘n Goblins Wiki.

Întrebarea pe care mi-o puneam în mod constant sună cam așa: ”Oare pot spune că mă mai distrez dacă la fiecare 15-20 de secunde trebuie să apăs butonul de Reset pentru a relua porțiunea anterioară?”. Sincer, progresul în joc nu mi-a oferit satisfacții prea mari și mi s-a părut un drum unduit și frustrant. În același timp, nu eram dispus să reiau de fiecare dată nivelul de la început și am trișat pe cât de mult am putut pentru a parcurge fiecare secvență din joc, gândindu-mă că doar așa apuc să văd toate nivelurile și evenimentele fără a mă antrena timp de câteva luni de zile.

A trișa prin intermediul emulatorului nu este o metodă etică sau autentică de a parcurge un joc pe care mulți îl clasifică printre cele mai dificile și crude din toate timpurile, dar articolele pe care le-am găsit pe internet despre Super Ghouls ‘n Ghosts m-au făcut să mă simt mai bine: există numeroși jucători care și-au exprimat frustrarea de a fi încercat luni de zile să finalizeze anumite porțiuni sau să termine jocul, dar nu au avut sorți de izbândă. În urma experiențelor pe care le-am avut, nu mă mai simțeam deloc special sau capabil de a reprezenta o excepție de la regulă. Știam totuși că nu vreau să renunț și trebuie să termin Super Ghouls ‘n Ghosts prin orice mijloace disponibile.

5 Comments

  1. 1
    Gamer says:

    Stie cineva daca joc a fost disponibil si pe terminator 2 ?

    • 1.1
      Vlad Costea says:

      Da, dar în versiunea „Ghosts ‘N Goblins”, unde scuza pentru a relua jocul era că totul a fost o iluzie construită de antagonist, urmând ca lupta cu forțele răului să înceapă după ce ți-ai biruit visul. AVGN de Rusia a făcut un scurt review și se pare că dificultatea a fost chiar mai mare pentru versiunile de Famicom/Terminator/Dendy/alte clone. Găsești aici clipul: https://youtu.be/wJ1TVphtQiQ?t=17m58s

  2. 2
    Sol says:

    Terminator 2 era clona de NES (8 bit), nu de SNES (16 bit). Deci nu. Poate doar primul joc din serie – Ghosts ‘n Golbins, dar eu nu tin minte sa il fi vazut vreodata pe Terminator. Also, discutam de jocuri de Terminator, LOL.

    • 2.1
      Vlad Costea says:

      L-am găsit, doar că în versiunea pentru Dendy (clona de NES/Famicon care a circulat pe la ruși): https://youtu.be/wJ1TVphtQiQ?t=17m58s

      Mulți dintre vânzătorii din bazarele de un cumpăram dischete galbene se aprovizionau din Rusia, deci cred că există șanse destul de mari ca Ghosts ‘N Goblins să fi fost jucat pe meleagurile noastre.

  3. 3
    Marcel Groza says:

    Cica la versiunile Remaster ptr Resident Evil 1 si 2 ptr Nintendo Switch vor baga 2 jocuri retro bonus in pachet, din care unul e un remaster la Ghosts n Goblins 1, check it out :-))

Leave a Reply