Mi-a luat ceva timp până să pot aduna suficientă energie pentru a porni Lego: The Hobbit. Cartea lui Tolkien – în care un hobbit are o aventură minunată şi angrenează mecanismele unei poveşti infinit mai complexe – a fost un lampadar al adolescenţei mele, iar trilogia Stăpânul Inelelor a deschis în mine un apetit uriaş pentru fantasy (refulat mai apoi în D&D şi universul Forgotten Realms). Am urmărit cu maximă plăcere ecranizările Frăţia Inelului, Cele Două Turnuri şi Întoarcerea Regelui, dar Peter Jackson m-a plictisit şi enervat teribil cu recenta lui încercare patetică de a transforma o cărticică fantasy într-o epopee dramatică. Ritmul de melc astmatic şi prelungirile artificiale scot în evidenţă intenţia lui plină de spirit mercantil: de ce să vinzi un film bun când poţi vinde trei şedinţe CGI de inoculare a somnului? Omul ar putea produce un serial cu zece sezoane din Roverandom! În orice caz, apariţia imediată a jocului Lego: The Hobbit a picat anapoda pentru mine – adică exact atunci când citeam critica adusă filmului de către Viggo Mortensen. Dar poate un joc colorat, plin de umor inocent şi acţiune comică să îmi schimbe părerea afectată?

Ok, recunosc din start: personajele jocurilor Lego sunt adorabile şi îţi aduc un zâmbet pe buze indiferent de subiect. Batman, The Lord of The Rings şi acum The Hobbit – indiferent de temă, distracţia este prezentă şi are un ton candid la fiecare pas. În Lego: The Hobbit, povestea originală apare drept un suport perfect, jocul păstrând o formă mai curată a viziunii tolkiene. Mulţumită împletirii cu nostimele blocuri Lego, rezultatul se materializează într-o mecanică fluidă şi mereu proaspătă – în ciuda faptului că fanii jocurilor video Lego sunt obişnuiţi deja cu elementele cheie. Producătorul, Traveller’s Tales, a investit mult în prezentare, căci L:TH beneficiază de o interfaţă superbă, o coloană sonoră impresionantă, voice acting bun şi o grafică plăcută ochiului în varianta PS3 (adică cea testată de mine).