Pe traseul marcat cu cruce galbenă, Sisif își împinge sîrguincios bolovanul la deal. Mai are puțin și ajunge în vîrf. E cea mai grea porțiune și i s-a făcut sete. Disperat, caută din priviri un brad mai solid de care să-și proptească pietroiul, cât să poată trage o dușcă în liniște. Operațiunea durează, căci Sisf nu vrea să riște.

Încă-și mai amintește cum, la vreo trei secole după ce și-a început osînda, l-a sprijinit de un pin mai pricăjit care a cedat. Bolovanul a luat-o la vale distrugînd totul în calea lui. Dacă nu s-ar fi oprit în chilia unui pustnic, ar fi distrus peste trei hectare de pădure și un drum național. Așa, cu voia zeilor, natura a scăpat ieftin doar cu vreo sută de victime din seminția coniferelor, iar Sisif a fost arestat pentru defrișări ilegale. Fiindcă baraca pustnicului stătea în calea progresului, fiind construită fără autorizație pe terenul concesionat de stat unui investitor privat care se angajase să clădească orfelinatul model Orfelix pentru pisici de Cheshire, instanța a fost îngăduitoare cu inculpatul. A fost condamnat doar la trei ani de spart piatră pentru noul orfelinat. La început, lui Sisif nu i-a venit să creadă ce noroc a dat peste el. În speranța că i se va prelungi pedeapsa, a pocnit avocatul apărării, a învinețit ochiul unui aprod, a rupt un scaun pe spinarea unui portretist amator din sala de judecată, a scuipat-o pe judecătoare, dar a fost oprit în timp ce încerca să înghită dactilografa. A trebuit să se mulțumească doar cu patru ani.

După un an de mărunțit pietroaie, răzbunarea nu i s-a mai părut atît de dulce. Ba chiar i s-a făcut milă de sărmanii zei, care n-au timp nici să bea apă între două răzbunări crunte. Și asta pentru toată eternitatea. În al doilea an i s-a făcut atît de dor de bolovanul lui, încît a început să își umple buzunarele cu pietricele pe care le introducea pe ascuns în celulă. În fiecare seară scotea cîte-o pietricică din ascunzătoare, o împingea delicat cu degetul în sus pe pernă, după care adormea plîngînd. În al treilea an, pietroaie din ce în ce mai mari au început să dispară din curtea închisorii. Tot atunci, din celula lui Sisf au început să se audă zgomote suspecte în fiecare noapte. În urma unei percheziții, gardienii au descoperit în celulă un tunel umplut cu pietroaie a căror masă varia între zece și patruzecișicinci de kilograme. A urmat un interogatoriu crunt. Sisif n-a cedat decît în a treia zi când, în urma unui pont dat de vecinul de celulă, care îi cunoștea apucăturile, a fost silit să privească o zi întreagă un vlăjgan plimbînd lasciv pe scările închisorii o frumusețe de pietroi de un chintal. Învins, Sisif a recunoscut că materialul de proastă calitate dizlocat din peretele închisorii s-a dus la construcția orfelinatului, iar granitul trainic destinat orfelinatului a ajuns în tunel. Cu lacrimi în ochi a mai mărturisit că, după ce toți ceilalți deținuți adormeau, îi plăcea să scoată cîte-un bolovan mai rotunjor din tunel și să-l rostogolească încetișor pe dușumeaua celulei. În aceeași seară, a fost mutat la balamuc, unde cincisprezece psihiatri au încercat să-i ia măcar o piatră de pe suflet. N-au reușit. I-au dat, în schimb, un zîmbet prea mare pentru gura lui. Sisif, neștiind ce să facă cu el, a început să-l împingă la deal așa cum era el obișnuit să facă în libertate cu bolovanii. L-a tot împins vreo doi ani până i-a convins pe medici că se poate întoarce înapoi pe munte fără să deprime turiștii cu atitudinea sa defetistă.

“Nu, mi-au ajuns trei ani de pușcărie și doi de balamuc”, se gîndește Sisif în timp ce își împinge pietroiul spre un brad solid. Îl proptește temeinic de copac și, din buzunarul pantalonilor, scoate un bidonaș din care soarbe cu sete. Între două înghițituri, se felicită pentru alegerea făcută. Traseul e liber, n-a avut nicio surpriză pînă acum. Lui Sisif nu-i plac surprizele. Ieri, de exemplu, pe traseul marcat cu două linii albastre orizontale, un urs de cinci sute de kilograme, bătrîn și fără dinți i-a tăiat calea. Fiindcă îl cunoștea de cel puțin douăzeci de ani, s-a simțit obligat să lase piatra și să împingă ursul pînă la bîrlog. Măcar atît putea face pentru cel care l-a apărat de turiști preț de patru cincinale. Nu e un efort pe care l-ar fi putut face în fiecare zi, deci liniștea de azi era binevenită.

Cînd bidonul nu-i mai dăruiește nici măcar o picătură de apă, Sisif își scutură barba din care îi cad cîteva picături răzlețe de apă, le mulțumește zeilor printre dinți, își șterge fruntea cu mîneca aspră a cămășii, își scuipă în palme și se pregătește pentru sprintul final. Se proptește în bolovan, icnește scurt, dar, cînd să-i dea un brînci puternic ca să îl pună din nou pe potecă, din spate se aud cîteva voci zglobii care falsau îngrozitor un cîntec antic de munte.

Sisif realizează îngrozit că e pe cale să întîlnească turiști. Panicat, caută un tufiș îndeajuns de stufos încît să-i ascundă și pe el și pe bolovan. Nu e îndeajuns de rapid. Primul intrus apare de după colț. E un tinerel bine făcut, iar zîmbetul larg îi dezvelește o dantură perfectă. Rostogolește șmecherește cu piciorul o sferă perfectă de bazalt cam cît o minge de fotbal. Apar și alții, fiecare cu bila și cu zîmbetul său. Liderul blondiu driblează delicat două rădăcini și se oprește în fața lui Sisif. Își așează talpa ca un cuceritor pe sfera de granit. De aproape, zîmbetul pare atotcuprinzător. Sisif nu-și poate dezlipi ochii de pe el. Pentru o fracțiune de secundă, privirea îi coboară peste mingea de piatră, dar se întoarce la zîmbet. E tot acolo, dar parcă e mai larg. Din puținele cunoștințe de anatomie, Sisif știe că un om are aproximativ treizecișidoi de dinți. În fața lui, însă, strălucesc cel puțin șaptezeci de dinți. Renunță să-i mai numere atunci cînd realizează că, de fiecare dată cînd clipește, mai apar vreo opt sau nouă.

“Ziua bună, copii, ce faceți pe-aici la ora asta?”

“Workshop”

Mai apare un dinte.

“Workshop… da’ cu bolovanii ce faceți?”

„Îi ducem sus, la cabană”

„De ce?”

“E fun! Ar trebui să încerci și tu”

Nedumerit, Sisf privește ba la bolovanul pe care abia îl mai ținea, ba la tînărul zîmbitor din fața sa. Nu se poate abține și-i mai numără o dată dinții. Acum sunt o sută patruzeci și cinci.

„Păi asta fac de … nici eu nu mai știu de cînd. Cred că dintotdeauna”

„Și, te distrezi? Nu-i așa că e fun?”

„Nu, e un bolovan care trebuie să ajungă în vîrf. Nu mi se pare , cum zici tu … fun. De fapt, e destul de obositor. Aveți puțină apă?”

“Avem, dar nu e bine să bei chiar acum. Ar trebui să aștepți pînă în vîrf, îți dăm acolo. Și zi așa, nu-i fun. Înseamnă că n-o faci cum trebuie. Ai încercat să zîmbești în fiecare dimineață?”

“Ba da, dar nu mă puteam spăla pe dinți. Așa că m-am lăsat”

“Pffff! Cu o asemenea atitudine n-o să ai fun în veci. Ar trebui să mai încerci. Măcar atunci cînd ajungi în vîrf”

“Am încercat, dar cum ajung în vîrf, apare un moș străveziu care-i dă un brînci bolovanului, iar eu trebuie să fug după el pînă în vale. Ce zîmbet, de-abia mai pot răsufla. Totuși, ai niște apă?”

“Ți-am mai spus, nu-ți face bine acum, așteaptă pînă în vîrf. So, ți-l dă la vale. Come on, trebuie să ai măcar puțin fun cînd te uiți la el cum se rostogolește.”

“Nu, că trebuie să îl aduc înapoi. E ceva de muncă, dar nu mă plîng. În schimb, n-ar strica puțină apă”

“Nu contează, trebuie să ai fun, n-o să ajungi nicăieri fără fun. Și-o să împingi bolovanul ăsta pînă te poți opri o clipă să te bucuri de lucrurile simple din viață, cum ar fi o piatră care se rostogolește la vale. Dar e clar că nu vrei să fii ajutat, și noi ne pierdem vremea aici cu tine în loc să ne uităm la bolovanii noștri cum se rostogolesc prin pădure. Băieți, la vale cu bolovanii!!”

La semnul liderului, sferele de piatră alunecă pe panta abruptă, în timp ce stăpînii lor se așează simultan în lotus și privesc gînditori la urmele lăsate de pietre prin covorul de ferigi. Sisif îi urmărește atent vreo jumătate de oră. Cînd se convinge că workshopul a uitat de el, își reia grăbit traseul. Deși mai are puțin pînă în vîrf, soarele tocmai a apus, iar în spatele lui încep să se aprindă zîmbete din ce în ce mai largi.