Mario Kart 8 este un joc foarte dificil. Campionatele din clasa 50 sunt adresate preșcolarilor sau părinților și bunicilor, care nu au nicio treabă cu jocurile, dar vor să-l încerce. Nu de alta, dar arată foarte ospitalier și este și ușor de jucat, dacă alegi să rotești gamepad-ul-tabletă sau Remote-urile ca pe un volan. În plus, te lasă să te „destinzi” împreună cu familia/prietenii, într-un multiplayer local cu până la alți 3 sau într-unul online cu până la alți 11. Deși funcționează impecabil, am ales să folosesc manetele, în loc să rotesc tableta, pentru că am dorit un control mai fin, dar și pentru că în timp mâinile îți obosesc (nu același lucru se întâmplă cu un Remote, care este mult, mult, mai ușor), iar noul MKart nu este un joc pe care să-l închizi după 2-3 ore. Dacă-l pornești și ai timp, acolo te uită Dumnezeu. Clasa 100 cm cubi este un pic mai pretențioasă, dar nu cu mult. O să trebuiască să reluați de câteva ori două-trei cupe, dacă vă încăpățânați să ieșiți pe primul loc în toate cele patru curse, dar găsesc că e cât se poate de normal să se întâmple așa într-un joc plin cu power-up-uri care țintesc primele locuri sau persoana din fața ta. Mi-a luat 3-4 ore să câștig toate campionatele 50 și 100, cu maxim de puncte posibile și nici nu m-am mai uitat înapoi. Clasa 150 însă, este cu adevărat dificilă, iar dacă te încăpățânezi să câștigi toate cursele, devine hardcore.

 
Mario Kart 8 are un AI impresionant. Dacă nu ai mai jucat niciun alt joc din serie până acum, o să realizezi repede, privind la ceilalți concurenți, că mai ai multe de învățat. Titlul nu se sfiește în a-ți arăta cum se joacă, secrete, derapaje, plecări în trombă, folosire impecabilă și îndrăzneață a power-up-urilor, trase alternative, recuperări impresionante. Dacă te încăpățânezi să ieși pe primul loc în fiecare cursă, s-ar putea, inițial, să crezi că e imposibil. După ce ajungi însă să înțelegi toate mecanismele și începi să te folosești corect de ele, cursele vor deveni thriller-e. Nu-mi aduc aminte de vreun alt joc care să reușească să mă țină în tensiune atât de mult ca MK8. Până și soția, ca spectator, îmi mai spune din când în când: „nu mă mai uit, că mă stresez.” Au fost (sunt) momente în care nici nu mai respiram, curse la sfârșitul cărora a trebuit să las tableta jos pentru a-mi descleșta degetele, pentru a-mi relaxa nervul, să las adrenalina să se mai disipe. După 4-5 ore de joacă, pentru câteva minute, am observat că vizualizez în… adâncime, până și textele de pe internet sau din cărți. Atât de mult focusează creierul privirea și încearcă să anticipeze mișcările oponenților, trasele și traseele. În timp o să ajungi să te bați constant pentru primele poziții și o să începi să apreciezi umanitatea rivalilor digitali. Dacă pui presiune pe ei se mai întâmplă să greșească, îi vezi cum riscă pentru a te depăși, și câteodată le iese, câteodată nu. Dar și cum după 30 de ore de joacă încearcă altceva, ceva la care nu te-ai mai gândit până atunci.

 
Sunt mulți care se plâng de faptul că în ultima tură, dar mai ales pe ultimele sute de metri, toți își lansează proiectilele, sau se folosesc de power-up-uri. Și că nu e corect. Presupun că aceștia fac parte dintre aceia care nu au jucat prea mult în compania unor persoane adevărate. E normal să-ți păstrezi cea mai bună armă pe care o găsești pentru a o folosi pe final. Pentru mine singurele momente deranjante au apărut când mă aflam pe locul 5-6, iar cel din fața mea, în loc să lanseze o carapace înainte, pentru a incapacita și depăși locurile fruntașe, lansa invers. Ca și cum ar fi știut că sunt favoritul cursei chiar și în aceste condiții… hmm… Pe de altă parte au existat zeci de alte momente în care locul 3, 4, a decis să-l scoată din cursă pe primul și m-a ajutat astfel să câștig. Are sens pentru că de obicei tinzi să-l nimerești/oprești pe cel care pare că a scăpat în câștigător, după care tragi să-l depășești pe cel de lângă tine. Mai rar am văzut chiar și cazuri în care doi, trei competitori încrâncenați au pierdut cursa pentru că s-au ciocnit și lovit între ei chiar înainte de linia de sosire. Dacă cineva ar fi intrat în acel moment în cameră nu m-ar fi crezut că nu mă joc online. AI-ul nu este însă implementat doar la nivelul combatanților. Fără să-i facă reclamă, poate și pentru că mulți dintre noi considerăm că în jocurile cu mașini această practică este sinonimă cu trișatul, Nintendo a creat un fel de Director, asemănător cu cel din jocurile Left for Dead. Care se joacă subtil cu viteza carturilor în funcție de locurile pe care se află, în încercarea de a crea un grup cât mai compact și spectaculos. În mod normal aș pune această caracteristică, numită Rubber Band AI, la minusuri. Dar aici are sens, pentru că Mario Kart este la fel de mult un joc de party cât unul de curse. Jocul ar deveni plictisitor, ceea ce se și întâmplă câteodată online, unde directorul nu-și face apariția, dacă oponenții nu ar fi cât de cât aproape unii de alții. Ba mai mult, odată ce ai început să scoți timpi suficient de buni pe tur și nici nu mai ieși în decor, jocul te lasă să te distanțezi fără probleme. Datorită acestui truc, dar și datorită eficacității și vicleniei rivalilor, MK8 reușește să creeze thriller-e în 9 din 10 curse.