Ați urmărit protestele din toamna anului 2015 la televizor și v-ați întrebat cum ar fi dacă, în loc de tineri umanoizi nemulțumiți de sistem și diversioniști între două vârste, mulțimea ar fi fost dominată de iepuri, pisici, ratoni și hamsteri mânați de furie și puși pe distrugerea spațiilor publice? Da? Nici eu.  Pe cât de stupid și ridicol ar suna, se pare că cineva s-a gândit deja la acest scenariu și l-a aplicat într-un joc video. Cine ar fi crezut că o să apucăm această zi?

Revoluția pufoasă

Într-o versiune distopică și populată de ființe antropomorfe a lumii noastre se formează o mișcare de rezistență care se luptă pentru a înlătura un regim totalitar. Tu controlezi un grup crescând de animăluțe pufoase prin care te lupți cu polițiștii, vandalizezi spații publice și demolezi clădiri cu scopul de a elibera marile orașe ale lumii.

Anarcute arată și se simte ca o ediție a cărții 1984 pe care George Orwell a scris-o special pentru ziua fiicei lui de șase ani. Nu am mare lucru de spus în privința stilului grafic în afara faptului că îl va înmuia și pe cel mai cinic adult, dar de dragul conversației, țin să vă anunț că iubitorii de animale vor fi încântați. Ai iepuri, crocodili, pisici, caracatițe, șoareci, broaște și o grămadă de alte animale de toate tipurile și varietățile. Nu pot să vă zic acum dacă developerii au intenționat să transmită vreun mesaj social pro-pace și toleranță (unde ați mai văzut voi un crocodil și un șoarece stând împreună pentru mai mult de trei secunde?), dar mă amuză ideea. Cutscene-urile non-verbale sunt și ele foarte bine realizate. Personajele negative prezente mi-au amintit de antagoniștii exagerați și clișeici din desenele la care mă uitam când eram mic, gen Dick Dastardly din Stop The Pidgeon și Wacky Races.

Anarcute îți pune la dispoziție patru orașe, fiecare cu propria rută de progresie. La începutul fiecărei misiuni controlezi un grup mic de protestari, de regulă patru. Pe măsură ce avansezi în nivel și îndeplinești obiectivele recrutezi personaje de pe stradă care se vor alătura bandei tale. Acesta este unul din elementele esențiale pe care se bazează mecanicile jocului, întrucât accesul la unele abilități și chiar și eficiența lor depind în mare parte de cât de voluminoasă este mulțimea pe care o controlezi, factor care la rândul lui este influențat de cât de bine te orientezi pe hartă și îți gestionezi puterile. În momentul în care ajungi să controlezi un anumit număr de caractere ți se deblochează o serie de abilități – grupurile restrânse pot utiliza numai atacurile normale și arunca obiecte înspre inamici, în timp ce o bandă mai numeroasă este capabilă să distrugă clădiri și să copleșească oponenții cu “’stomp-uri’’. Mediul înconjurător este în mare parte destructibil și interactiv. Semnele de circulație, băncile, felinarele se fărămițează când pășești peste ele, iar butoaiele, cutiile și alte obiecte din imprejurimi sunt ridicate în mod automat de personajele tale pentru a fi utilizate în luptele cu forțele de ordine.

În ciuda simplității sale înșelătoare, nu este un joc care poate fi terminat într-o sesiune scurtă de după amiază. Poți trece foarte ușor de primele trei misiuni zdrobind ca un maniac butonul de atac și intrănd ca bezmeticul în capcanele instalate de poliție, dar veți constata imediat că Anarcute are o curbă de dificultate foarte abruptă. Polițiștii standard cad după două sau trei lovituri, dar inamicii specializați trebuie abordați într-o manieră mai tactică. Spre exemplu, lunetiștii sunt eliminați demolând clădirile din cate trag în tine, iar pentru elicoptere este recomandat să arunci cu mașini în ele.

Chiar și așa, să nu vă gândiți că o să vă dea mari bătăi de cap. Misiunile în sine pot fi îndeplinite cu relativă ușurință utilizând mecanicile de bază ale jocului și ocazional pe cele avansate, dar dacă țintiți spre un scor mare sau să terminați nivelul într-un anumit timp, este bine să pășiți cu atenție și să vă adaptați strategia după cum cere situația. Dacă nu sunteți atenți la ce vă înconjoară, un grup de 50 de golani puși pe anarhie și revoluție socială se poate poate destrăma imediat.

Oricât de adorabil ar arăta și suna, trebuie menționat că Anarcute suferă de multe probleme de design și gameplay care îi afectează în mod drastic durata de viață. Abilitățile, pe care le achiziționezi între misiuni folosind moneda de schimb a jocului, nu pot fi îmbunătăție în niciun fel. Nu ajută nici faptul că o mare parte din ele au o utilitate pur situațională, așa că te vei trezi folosind aceleași trei, maxim patru abilități pe tot parcursul jocului. Există o discrepanță pronunțată între ritmul alert al jocului și luptele cu boșii. Acestea din urmă sunt bazate pe tipare, repetiție, de genul celor din Dark Souls, dar nu la fel de bine realizate. Pe scurt, boșii pot vi învinși prin lovirea acestora în puncte sensibile, într-o anumită fereastră de timp pe care jocul ți-o oferă în mod arbitrar. Acest lucru nu face decât să strice fluiditatea jocului – într-un moment distrugi tot ce-ți stă în cale și treci rapid dintr-un stadiu în altul al nivelului, iar în următorul acțiunea încetinește brusc.

În lipsa unui sistem de generare aleatorie a nivelurilor, acestea tind să se repete. Pe lângă reperele geografice care dezvăluie locurile după care s-au inspirat producătorii când au creat jocul, după o perioadă, plănșile îți provoacă o senzație incomodă de familiaritate pe care cu greu o poți depăși. Sigur, peisajele urbane nu sunt recunoscute pentru diversitatea vizuală pe care o oferă, dar claustrofobul din mine se ruga la ceruri pentru mai multe spații deschise. Cu excepția câtorva piețe centrale, majoritatea luptelor se petrec pe străduțe flancate de zgârie nori lipiți unii de alții. Estetica colorată și cartoon-ishde care am scris anterior, deși foarte bine realizată și adorabilă mi-a distrus ochii de oboseală, mai ales în timpul confruntărilor în care erau implicate mai multe părți. Aceeași problemă am avut-o și cu jocurile din seria Torchlight – abundența de poligoane și efecte grafice, acompaniate de ritmul extrem de alert în care se petrece acțiunea (cum este și în cazul lui Anarcute) mă amețeau într-un așa hal încât nu rezistam unei sesiuni mai lungi de 30-40 de minute. Totuși, țineți cont de faptul că nu toată lumea va întâmpina aceleași dificultăți ca și mine cu stilul grafic – aici intervin preferințele personale sau, mai bine zis, capabilitățile fizice ale fiecăruia.

Supradoză de drăgălășenie

Cu toate defectele sale, Anarcute va trezi spiritul revoluționar din tine mai ceva ca Manifestul Comunist a lui Karl Marx când aveai 15 ani. Stilul grafic adorabil, soundtrack-ul și prețul de 15 euro compensează pentru durata scurtă a jocului. Cât despre criticile pe care i le-am adus, am trecut destul de repede peste problemele de design când m-am trezit scâncind de fericire la vestea că un raton s-a alăturat cauzei mele după o misiune îndeplinită cu succes. Un lucru pe care nu mă așteptam să îl spun vreodată, dar iată că s-a întâmplat.

Nota: 8