Mă bucur (aproape) de fiecare dată când o franciză consacrată – aflată în pragul epuizării şi uzurii morale –, îndrăzneşte să îşi schimbe formula generică, orientându-se spre direcţii inedite. De obicei, majoritatea acestor transformări vin sub forma unor derivate încadrate în cu totul alt gen sau îşi concentrează atenţia pe un fir narativ considerat iniţial neimportant – vorbesc despre spin-offs, dacă preferaţi altă terminologie.

Numai că în cazul noului Battlefield Hardline, metamorfoza de la un shooter militar fulgerător la un FPS cu elemente stealth concentrat pe conflictul poliţie-criminali este de-a dreptul ţipătoare. Cum altfel, când Hardline se străduieşte din răsputeri să facă din campanie un element cel puţin la fel de important ca modul multiplayer? Mai mult, creaţia Visceral recompensează răbdarea, inteligenţa şi abordarea non-letală, deşi din trailer ai putea crede că urmăreşti un buddy cop regizat de Michael Bay, un „Wunza Movie” ce glorifică filmele de acţiune alături de care mulţi dintre noi am crescut.

Le-a ieşit celor de la EA mişcarea? După ce l-au prezentat în cel mai exploziv mod cu putinţă, recunosc că am trecut printr-un mini-atac de cord când am descoperit cât de uşor mi-a fost să termin componenta single trăgând numai câteva focuri de armă – de parcă furişatul a reprezentat dintotdeauna mecanica de bază a seriei Battlefield. Ciudat, fiindcă Hardline îţi pune la dispoziţie o colecţie grozavă de arme şi accesorii, la pachet cu un sistem funcţional de personalizare. Pur şi simplu simţi nevoia să gâdili trăgaciul, în ciuda punctelor bonus primite exclusiv în urma acţiunilor stealth. Degeaba am salivat ca un grăsun în cofetărie la forma sexy a carabinei mele cu amortizor, lunetă de asalt şi mâner înclinat – tot somniferul aplicat cu pumnul în ceafă a eliminat primejdia criminală.

Povestea utilizează în exces fundamentul „toată lumea trădează pe toată lumea” şi începe exact aşa cum te-ai aştepta să înceapă: la uşa traficanţilor de droguri din Miami. Dar Visceral a condimentat splendid tehnica narativă, amestecând formatul unui serial televizat optzecist cu episoadele campaniei. Protagonistul, Nick Mendoza – un poliţist cu fibră morală solidă şi origini cubaneze cât se poate de evidente –, se vede aruncat în vortexul unui conflict desfăşurat între lumea interlopă din Florida şi reprezentanţii legii, însă corupţia, narcoticele şi minciuna încep să îi contamineze percepţia asupra noţiunilor de integritate, bine şi rău.

Epicentrul acestui cutremur este îngropat sub o perdea de personaje binişor conturate, cu dialoguri ce oscilează între prostesc şi amuzant. Nu există tridimensionalitate sau complexitate, căci nimeni nu sparge graniţele tipologiilor cu care ne-au obişnuit filmele cu Lorenzo Lamas, seriile Lethal Weapon, Bad Boys ori Miami Vice. Totuşi, dinamica good cop-bad cop-boxed crook funcţionează perfect şi produce efectul scontat.