Dacă suntem norocoși, sau am învățat suficient cât să nu mai avem probleme cu valurile de inamici, până la urmă o să descoperim și liftul, care ne va duce la următorul nivel, un pic mai aproape de suprafață. Dar numai după ce cărăm generatorul până la el, moment în care monștrii o să se spawn-eze constant în toate camerele neactivate. Nu poți decât să pui eroul care se mișcă cel mai rapid să-l care și să începi să te rogi să ajungă întreg – îi poți reface viața chiar și în timp ce cară și poți pune jocul pe pauză pentru a da ordine multiple și concomitente în orice moment. Nu ajungea că de fiecare dată când deschizi o ușă bagi un acatist, finalul urcă tensiunea la cote alarmante, ca un film bun cu numărători inverse.

Odată ce toți eroii (nu neapărat, dar necesar), plus generatorul (neapărat și necesar), au ajuns în lift, monștrii sunt distruși (pfiu… am scăpat maică) și un alt etaj, mai rău (piei drace), ne așteaptă. Putem încheia jocul și reveni oricând, dar dacă murim, salvarea se șterge automat și trebuie să o luăm de la început. Mizele cresc, dar acum știm mai bine ce avem de făcut și suntem, poate, chiar mai mulți, dacă am întâlnit și recturatat alte personaje de pe drum. Suntem bărbați și dotați(!) – dacă am avut noroc să găsim un cufăr-două sau să încheiem vreun troc cu un negustor pierdut prin subterane. Liftul se transformă în cameră de start și începem să cercetăm următorul etaj.

Vă spun sincer că de multe ori am vrut să renunț. Am uitat, cred, cum să murim cu glorie (sau cel puțin eu am uitat… mda…). În Rogue Legacy, sesiunile nu durau, de obicei, mai mult de 15 minute. Puteam să mă opresc oricând dacă devenea frustrant, în plus, baraca aia din fața castelului rămânea acolo. Știam că o să mă întorc mai puternic, iar jocul îmi punea la dispoziție constant din ce în ce mai multe mecanisme cu ajutorul cărora puteam să încerc să înclin balanța în favoarea mea. The Binding of Isaac variază foarte interesant stilurile de joc și devii mai bun cu cât te antrenezi mai mult, dar mai ales după un somn dulce, plin de vise în care continui să joci – modul în care creierul sortează informațiile și învață cum să intuiască ce are de făcut în situațiile date; pe care le mai și întoarce pe toate părțile, în cazul strategiilor. În Don’t Starve, accentul cădea mai mult pe survival și cele mai mari probleme erau produse de propriile greșeli, după fiecare trecere știai exact ce poți îmbunătăți și de ce să te ferești. Aici însă… după o sesiune de 3-4 ore… să pierzi aproape de final, să trebuiască să o iei de la început, cu eroii și modulele resetate la cel mai mic nivel… e greu. Cu atât mai mult cu cât începi să și ții la eroii tăi. Au personalitate și vorbesc numai tâmpenii în lift.

Pentru că am dorit să vă ofer un raport de calitate i-am dat însă înainte și încet, încet, am reușit să trec peste acest prag și am ajuns să apreciez din ce în ce mai mult DotE. Îmi pare incredibil că mi-a luat mai bine de 20 de încercări pentru a reuși să ajung la suprafață – pe easy – dar și cât de mult m-a putut afecta acest cuvânt. De multe ori m-am simțit chiar prost… Odată ce mi-am desăvârșit strategiile și am terminat de testat toate modulele, am realizat însă că jocul este chiar foarte flexibil. Poți termina atât în ofensivă (cu eroi ridicați muuult în nivel), cât și cu ajutorul defensivei (cu muulte module plasate și upgradate cu cap). Trebuie să te adaptezi situației, labirintului, să te calicești cu resursele, dar nu prea mult, să riști, dar nu prea mult, să fugi, când trebuie și să fii atent, mereu atent.

Odată ajuns la suprafață jocul mi-a deblocat un alt tip de navă (în derivă) care schimbă suficient de multe variabile pentru a-l face din nou interesant. Mai, mai, că m-a convins să repornesc aventura… dar din păcate nu e timp de așa ceva, avem alt indie pe țeavă.