Super Mario Run marchează un început de drum atât pentru Nintendo, cât și pentru cariera mea de gamer: este pentru prima dată când compania niponă folosește una dintre francizele cele mai îndrăgite pentru a produce un titlu pentru platformele mobile (Pokemon Go a fost dezvoltat de Niantic) și, pentru prima dată în viața mea, m-am lăsat pradă tentației de a cumpăra un joc pentru telefon.

Profitând de oferta de 10 martie, când se serbează ziua internațională a instalatorului cu mustață stalinistă (Martie 10 – Mar10 – Mario, v-ați prins?), am cheltuit 25 de lei din banii mei munciți din greu pentru a achiziționa Super Mario Run. Am ținut neapărat să profit de reducerea de 50% și să beneficiez de o deblocare instantă a lui Luigi, iar într-o astfel de situație nicio analiză SWOT nu poate să îmi curme entuziasmul irațional. Pur și simplu a trebuit să iau jocul și să petrec restul zilelor ținând capul plecat în timpul călătoriilor cu autobuzul sau metrou.

Nu a fost prima mea interacțiune cu jocul și îmi amintesc destul de clar dimineața de decembrie 2016 când l-am rugat pe fratele meu să-mi împrumute iPhone-ul pentru a testa prima lansare exclusiv mobilă realizată Nintendo. Modelul economic folosit se bazează pe conceptul de shareware, devenit popular în anii 1990 datorită Wolfenstein 3D, Doom și Duke Nukem 3D: poți obține gratuit jocul, dar după câteva niveluri ți se va cere să cumperi produsul pentru a te putea bucura în continuare de experiențe (și pentru a afla finalul poveștii).

Este oarecum curajos din partea Nintendo ca, în era conținutului de tip freemium, să lanseze un joc unde nu se găsesc niciun fel de microtranzacții. Rezultatul poate că nu a fost cel mai fericit din punct de vedere financiar (și puțini jucători ar fi dispuși să ofere 10 euro pentru un joc cu Mario), dar progresul în lumea regatului ciupercă nu poate fi cumpărat și se bazează doar pe abilitățile jucătorului de a trece peste obstacole. Plătind suma cerută pentru joc, asiguri un tratament egal cu restul jucătorilor și participi la un mediu mai competitiv, unde nimeni nu-și poate cumpăra o poziție fruntașă.

Pentru prima dată într-un joc Mario, campania single player este bătută de multiplayer și de conținutul extra!

Dat fiind faptul că nivelurile sunt liniare și, cu excepția caselor bântuite care acționează ca labirinturi, progresul în lumea jocului se bazează exclusiv pe alergat de la stânga la dreapta și evitat obstacole, campania single player nu este nimic special. Am reușit să termin toate cele 6 lumi în mai puțin de 4 ore și fără a depune vreun efort deosebit, luptele cu Bowser și minionii săi mi s-au părut poate prea ușoare și am ajuns să o salvez pe prințesa Peach fără a simți că am realizat ceva deosebit.

Super Mario Bros pentru NES a fost introducerea mea în lumea jocurilor și performanța de a parcurge toate cele 8 lumi pentru a o salva pe prințesă a fost un efort uriaș, spre care am aspirat timp de mai mulți ani pentru a reuși. În cazul Super Mario Run, totul mi s-a părut prea facil și lipsit de satisfacția unei realizări deosebite.

Poate că de vină este controlul dezvoltat de echipa de la Nintendo: Mario poate fi manevrat cu un singur deget pentru a sări, pentru a plana, sau pentru a continua alergarea după ce atinge un punct de stop. Există și strategii ceva mai avansate de joc, abordări multiple pentru finalizarea nivelurilor și modalități de a colecta toți bănuții speciali, însă motivele pentru a face acest efort suplimentar nu sunt tocmai justificate dacă îți prețuiești în vreun fel timpul. Însă există nouă niveluri speciale care pot fi deblocate odată ce sunt atinse anumite obiective prezentat sub formă de prezentări (spre exemplu, finalizarea lumii 4-2 fără a zdrobi vreun inamic) și, dacă tot ajungi să plătești pentru joc, vei ajunge să-ți dorești să obții cât mai mult din achiziția ta.

Din fericire, Super Mario Run dispune de un multiplayer competitiv și de un mini-joc de tip Sim City.

Odată ce ai terminat campania principală și te întrebi dacă nu cumva ai fost păcălit de Nintendo, vei începe să explorezi toate celelalte moduri de joc. Iar opțiunea cea mai proeminentă și distractivă este cea intitulată ”Rally”. Pe scurt, acest mod se bazează pe curse contra-cronometru unde concurezi cu alți jucători din toată lumea. Scopul este acela de a obține un număr cât mai mare de monede în timpul limitat acordat, iar manevrele spectaculoase sunt și ele recompensate cu puncte. Jucătorul care reușește să câștige cursa va câștiga un număr mai mare de fani cu pălării de ciupercă, iar creșterea numărului de fani ajută la extinderea regatului propriu (prezentat dintr-o perspectivă ce amintește de Sim City) și la deblocarea de clădiri și decorațiuni suplimentare.

Elementul cu adevărat special la acest mod de joc este posibilitatea de a debloca și alege alte personaje din universul Mario, toate dotate cu abilități speciale: Luigi are sărituri mai înalte, Todd aleargă mai repede, prințesa Peach sare mai mult în lungime, iar Yoshi este imun la diverse tipuri de obstacole precum țepii sau focul. Sistemul amintește de Super Mario Bros. 2 de pe NES și integrează câteva dintre particularitățile existente încă de atunci, dar le adaptează unui stil competitiv și modern.

În ceea ce privește partea de gestionare a regatului prin creșterea populației de Todd (sau Tozi) sau adăugarea de decorațiuni, totul are mai mult un rol decorativ și de justificare a timpului investit în joc. Fiecare statuie sau clădire este o mică medalie acordată pentru îndeplinirea unor obiective și poate fi arătată prietenilor. Și pentru că tot vorbim despre prieteni, există și o mică încercare de a integra o rețea de socializare în joc, prin adăugarea de parteneri de joc într-o listă exclusivistă de prieteni. Din păcate, nu am reușit să conving pe nimeni să cumpere jocul pentru a vizita alături de mine regatele digitale, așa că nu pot spune prea mult despre funcțiile pe care le oferă.