State of Decay, este unul dintre acele jocuri asupra cărora vroiam să atrag atenţia în ediția din februarie a revistei LEVEL, unul din titlurile care au primit menţiuni de-a lungul şi de-a latul interneţilor, dar niciodată marele Game of The Year. Un joc peste care aş fi trecut fără să clipesc, dacă nu aş fi citit câteva comentarii de genul: „Ai văzut ce au reuşit în State of Decay?” „În sfârşit un joc cu zombi bine făcut.” „Este ce ar fi trebuit să fie Walking Dead (filmul).” Cum? „Da, în sfârşit un joc în care nu mai eşti handicapat în niciun fel.” CUM?! Şi comentariile continuau în acelaşi stil – deja îl download-am. Şi, într-adevăr, după porţiunea de început în care îţi este prezentată situaţia şi cam ce ai putea face mai departe, sari un pod şi descoperi o vale imensă, cu orășele, păduri, şantiere, ferme şi câte şi mai câte. Cam tot ce ar trebui să existe într-o zonă rurală din State. Pas cu pas, rămâi surprins de posibilităţile extinse de exprimare. Dacă ai 2-3 prieteni lângă tine, sunteţi deja o forţă, iar 5-7 zombi nu o să vă stea în cale. Maşinile sunt foarte versatile şi rezistente, mai ales cele utilitare, şi pot fi folosite, dacă eşti atent, chiar şi pe câmpuri sau în păduri. Apoi, dacă vrei să cauţi după resurse sau unelte, sau poate misiunea ce ai ales-o indică o anumită clădire, nu te obligă nimeni să dai buzna ca dobitocul. Poţi să deschizi o uşă şi să ţipi, după care să-i aştepţi afară să le faci felul unul câte unul. Faptul că majoritatea se mișcă lent o să te ajute. Sau poţi să dai ocol şi să priveşti prin geamuri pentru a le atrage atenţia pe rând. Dacă vrei, poţi să intri şi să ieşi pe oricare dintre geamuri. Ba chiar şi să-i omori în linişte, dacă nu te-au văzut sau auzit, folosindu-te de abilităţile stealth simpliste, dar eficace, puse la dispoziţie. Dacă ai norocul să fi găsit, de exemplu, pocnitori sau un ceas deşteptător, le poţi folosi pentru a le distrage atenţia. Dacă ai o armă de foc şi muniţie, poţi să-i împuşti unul câte unul. Dacă ai şi amortizor (norocosule) foarte bine, dacă nu, majoritatea vor încerca să iasă din casă, atrași de zgomotele puternice. În acest caz, însă, nu numai cei din locaţia în care vrei să intri vor fi alertați, toţi umblătorii din zonă vor dori să afle ce se întâmplă, deci trebuie să fii atent. Dacă vrei, poţi să stai în maşină şi să claxonezi, apoi să te îndepărtezi niţel pentru ai aduna pe toţi în spatele tău, după care să testezi marșarierul. Dar şi aici trebuie să fii atent, pentru că maşinile nu se respawn-ează aproape deloc şi mai trebuiesc şi reparate. Uşor de spus, greu de făcut. Deja, jocul prezintă de zece ori mai mult bun simţ decât ce am văzut în treizeci şi ceva de episoade de Walking Dead. Iar ce am enumerat mai sus sunt doar câteva din posibilităţi. Sunt convins că cei mai deştepţi sau mai răbdători ca mine vor găsi alte zeci de modalităţi de a elibera terenul.

 
M-am folosit de serial pentru a deschide articolul, dar, să fim serioşi, jocurile sunt de obicei mult mai păcătoase decât filmele. State of Decay surprinde nu numai prin varietatea gameplay-ului, ci şi prin libertatea de mişcare şi execuţie. Rar am mai văzut jocuri survival care să nu-mi limiteze deplasarea pe verticală sau să nu-mi handicapeze fizic personajul. Aici, dacă ajungi, de exemplu, lângă un gard de sârmă înalt de doi metri, îl poţi sări fără nici o problemă. Ba chiar poţi să-l sari înainte şi înapoi şi să împarţi astfel zombii care te urmăreau. Sari, aştepţi să se caţere şi ei, cu greu, apoi dai în cap primului, următorului şi aşa mai departe până se fac prea mulţi de partea ta a gardului, apoi sari înapoi şi reiei. Nu trebuie neapărat să fugi, poţi oricând să te foloseşti de mediul înconjurător pentru a-ţi crea avantaje. Un gard micuţ de doar un metru? Sari şi aşteaptă-i, mulţi se vor poticni sau vor încerca o trecere cu capul înainte, moment propice pentru o lopată peste ochi. Şi aşa mai departe. Apoi, felul în care cei pe care-i controlezi reacționează și luptă este din nou surprinzător. Încă două-trei butoane și combinații şi State of Decay ar fi devenit un concurent serios pentru jocurile de caft. Dar, din nou, bunul simț primează şi nu o să vezi niciodată flic-flac-uri aberante sau mai știu eu ce invenții. Majoritatea acțiunilor posibile sunt logice și cât se poate de normale, raportate la cine le execută, cu ce și asupra cui, de la simple împingeri, care-ți vor da șansa să fugi, dacă ești înconjurat, până la lovituri mai puternice, care vin cu șansă de a dezechilibra inamicul. Finalizări, contre, execuții, toate sunt posibile. Și cu toate astea, mai ales când ești singur, niciodată nu te vei simți în siguranță. La început, poate o să ai curaj să te bați cu doi zombi deodată, hai trei, dacă știi cu adevărat ce faci, dar State of Decay nu este Assassin Creed. Odată ce ai fost reperat, dacă stai la bătaie și îi lași să se aproprie, vei fi înconjurat cât ai spune nemort și atacat corespunzător și concomitent. Până câștigi ceva experiență, fuga și furişatul vor fi prietenele tale. Acțiunile mai în forță nu pot fi nici ele spam-ate, pentru că vor goli resursele de energie ale eroului, care va ajunge în scurt timp să trebuiască să-și tragă sufletul, niciodată o idee bună când ești înconjurat.

 
Dacă Rogue Legacy nu a primit niciun GoTY datorită lipsei de vizibilitate, dar şi pentru că, de ce să nu recunoaştem, e greu să dai acest premiu unui joc atât de mic într-un an în care am avut parte de Grand Theft Auto V, The Last of Us şi BioShock Infinite, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre State of Decay, un titlu care oferea enorm de multe pentru cei 20 de dolari pe care-i cerea la lansare. De fapt, fără a avea niciun fel de buget alocat publicităţii şi fără a fi produs de o companie de renume, SoD a reuşit să vândă mai bine de 250 de mii de copii în doar două săptămâni pe Xbox Live. Peste un milion în doar patru luni. Titlul este o adevărată poveste de succes. Altceva l-a ţinut departe de Oscarurile industriei. Această echipă mică, pe numele ei Undead Labs, a vrut să ofere mult prea multe pentru cât puteau face şi au lansat un joc plin de probleme. Probleme ce au fost îndepărtate aproape în totalitate până la lansarea primului DLC, 6 luni mai târziu. Prea târziu însă, pentru că majoritatea recenzorilor nu au timp să revină asupra unui titlu pentru a-l reevalua. Felul în care a reacţionat comunitatea în faţa unui produs făcut cu pasiune, în faţa unei echipe care vrea să se autodepăşească, a fost însă extraordinar şi ar trebui să fie un exemplu pentru restul producătorilor. De fapt, undeva pe la jumătatea jocului, odată ce i-am absorbit cât de cât scopul şi grandoarea – l-am jucat după ce majoritatea bug-urilor au fost înlăturate, deci a fost cu atât mai impresionant – am pus pauză pentru a analiza şi investiga. Ceva nu se lega. Am înţeles, echipă mică, echipă mică… dar, există câteva atingeri fine, o atenţiei la detaliu, o complexitate ascunsă a gameplay-ului, o legătură atentă între fiecare element al jocului, care ar putea da de pământ cu 99% din jocurile AAA lansate în ultimii ani. Apoi: Cry Engine 3, ciclu zi-noapte, muzica făcută de Jesper Kyd. Chiar şi cu banii Microsoft, care a crezut în, şi a finanţat proiectul… cine sunt aceşti oameni?