Wasteland: Există viață după ciupercă?
Spre marea mea rușine, nu l-am jucat la data apariției. Prin 1988 aveam doar șapte ani și, e drept, bănuiam la un nivel mai puțin conștient că lumea se va sfârși atunci când cel care-o desenează va rămâne fără verde, dar n-am aprofundat subiectul. Alte console nu cunoșteam în afară de clasicul handheld cu lupul din Nu Zaieț, deci se poate spune că nu eram pregătit nici spiritual nici tehnologic pentru un RPG postapocaliptic. Am ajuns să cutreier pustietatea postnucleară mult mai târziu (când deja fusesem răsfățat de avansul tehnologic, puteam aprecia o interfață bine proiectată, iar PC speaker-ul începuse să mă calce pe nervi). Și nu în Wasteland, ci în Fallout, un RPG care m-a obsedat multă vreme. Întâlnirea cu Wasteland a venit mult mai târziu, când deja epuizasem cam toate sursele de inspirație (cărți, filme, povestioare, Harlan Ellison etc) ale lui Fallout, iar singurul lucru care-mi mai rămăsese de făcut era să-i cunosc predecesorii. La primul contact nu pot spune că am avut o revelație în adevăratul sens al cuvântului, ci doar că am fost ușor copleșit de aceleași senzații pe care le experimentezi ori de câte ori intri într-un muzeu al științelor naturale, treci grăbit de vitrinele cu viermi în formol și ajungi în sfârșit printre scheletele preistorice, unde te poți relaxa și tu ca omul peșterilor la umbra unui Deinotherium. Parcă n-ai vrea să-ți duci zilele tremurând prin caverne, mereu temător că te va călca un mamut neatent sau că te vei întâlni cu un urs de peșteră flămând în drum spre toaletă sau cămară, dar totuși ai fi vrut să fii acolo măcar o zi. Să stai tolănit ca un mascul alfa la gura peșterii, alături de tribul tău, în jurul focului, mușcând cu poftă din carnea ce învelea femurul gigantic pe care prietenul tău Adrian îl tot ciocănește de vreo trei minute curios de valoarea raportului gips/os. Exact așa a fost și cu Wasteland. După o scurtă excursie prin deșertul contaminat alături de grupul predefinit de patru rangeri, nu m-am imaginat pierzând nopți întregi la lumina EGA-ului și relaxându-mă ascultând pocnetul liniștitor al speaker-ului, dar pot spune cu siguranță că m-a trecut o umbră de fior metafizic, cât să simt că sunt în prezența unei legende. Așa cum spuneam, l-am butonat cu party-ul default, preț de vreo câteva ore, uimit și ușor rușinat de cât de condiționat am fost de sutele de jocuri ceva mai moderne care mi-au trecut prin mână.
În primul rând, nu ți se dă mură în gură nimic, iar dacă sari peste manual, lucrurile par și mai neclare. N-ai un scop bine definit și poți cutreiera pustiurile ore în șir fără să știi ce mama naibii cauți tu pe acolo. Bineînțeles, asta dacă nu îți trece prin cap să bați la porțile așezământului plasat convenabil la vreo trei centimetri de cartierul general. E un principiu simplu: nu-ți trebuie un jurnal, busolă sau un semn de exclamare mare și galben ca să știi că, dacă e aproape, probabil acolo trebuie să mergi prima dată. Din nefericire pentru gamer-ul modern, lucrurile se complică pe parcurs. Jocul nu memorează nimic pentru voi, va trebui să vă notați singuri lucrurile mai importante, cum ar fi locația unui NPC, parole sau cele câteva quest-uri pe care va trebui să le rezolvați pe parcursul jocului. Deși nu pare la prima vedere, poate fi o activitate plăcută și ar trebui să o încercați măcar o dată, iar după ceea să treceți la lucruri mai serioase, cum ar fi cartografierea unui dungeon dintr-un RPG optzecist. La început veți orbecăi, nesiguri de ceea ce aveți de făcut, sau știind clar ce aveți de rezolvat dar neștiind exact cum. Ca în orice joc mai vechi, veți avea nevoie de noroc sau multă perseverență pentru a descâlci ițele vreunui quest, dar satisfacția unui lucru dus la capăt fără să fii împins din spate la fiecare pas este pe măsură.
2 Comentarii
Florin
Superba melodia de la final. Nici articolul nu a fost rau 🙂
Aidan
Ne mandrim cu Cioli, mai ales ca pregateste iarasi un articol board game, ca in vremurile bune 🙂