Băieții de la Larian Studios au dorit de mult să creeze un RPG ca pe vremuri. Pe ture, cu multiple posibilități de rezolvare a quest-urilor, personaje complexe și puzzle-uri pe măsură. Au prezentat ideea tuturor distribuitorilor (producătorilor) care au avut urechi să-i asculte, dar nimeni nu s-a încumetat, așa că au strâns din dinți, iar după câteva titluri bunicele: Divine Divinity, Beyond Divinity și Divinity II; au avut suficienți bani cât să le dea curaj să încerce să-și promoveze și vândă (ce face de obicei un producător) singuri următoarele jocuri. Spun următoarele și nu următorul pentru că gândurile lor erau mărețe și este pe de o parte miraculos că le-a ieșit, pe de altă parte cel mai bun exemplu de dat celor care vor să devină independenți. Au început să lucreze la Original Sin încă din 2010, dar, undeva în 2013, au realizat că nu o să aibă suficienți bani pentru a implementa tot ce aveau în plan. Titlul era deja jucabil, dar vroiau să împingă spre perfecțiune așa că au cerut ajutorul comunității (prin Kickstarter) și au primit nu mai puțin de un milion de dolari pentru a termina ceea ce părea a fi un CRPG, old school, foarte promițător. Cu banii primiți Larianii au mai adăugat NPC-uri și inamici, le-au îmbunătățit AI-ul, au mai construit încă un nivel, au introdus aptitudini și abilități, care pot fi deblocate/învățate, muzică creată cu ajutorul unei orchestre adevărate și companioni cu personalitate și bagaj biografic, în locul simplilor mercenari. La nici trei luni după ce campania Kickstarter s-a terminat, au lansat Divinity: Dragon Commander, un titlu la care au lucrat, pentru că sunt nebuni, în paralel. cioLAN-ul nostru l-a recomandat cu căldură, fiind foarte încântat de faptul că putea controla pe câmpul de luptă un dragon dotat cu jetpack-uri.

 
Acțiunea din Original Sin este plasată după întâmplările din Dragon Commander și cu mult înainte de cele din Divine Divinity. Titlurile pot fi însă jucate în orice ordine pentru că poveștile sunt de sine stătătoare și nu impun o înțelegere prealabilă a universului creat. De fapt, până și genul din care fac parte diferă. Dragon Commander este un mix interesant între un RPG, o strategie pe ture și un RTS, Divine Divinity și Beyond Divinity, sunt action RPG-uri, un fel de Diablo-uri împestrițate cu puzzle-uri, în timp ce Original Sin este (oare?) un clasic CRPG, pe ture. Spun oare, pentru că asta e întrebarea care doare. Oare le-a ieșit?

 
Și da, și nu. Original Sin are multe componente atrofiate, prin comparație cu cele ale titlurilor de cult, ca Baldur’s Gate, Arcanum, Planescape, Fallout, Wizardry și așa mai departe, în timp ce altele sunt mult mai bine create, cu bonusuri neașteptate. O să găsiți în rândurile ce urmează o grămadă de critici aduse jocului, oarecum în contradicție cu nota enormă de la sfârșit. Critici pe care țin să le fac pentru că Larian Studios a vândut „clasic CRPG” și s-a adresat îndeosebi fanilor acestui gen. În plus, îmi pare important să subliniez celor care nu au apucat să pornească jocurile de mai sus că se poate chiar mai bine. Nu de alta, dar Original Sin, dacă vă prinde, va deveni unul din cele mai complexe, dacă nu chiar cel mai complex, RPG pe care le-ați jucat în ultimii ani, sau dintotdeauna, în funcție de caz. Dacă lăsăm de o parte obsesia reîntoarcerii la rădăcini și privim doar la ce avem în față, descoperim un joc foarte bine închegat, care dă dependență și aduce bucurii, mult mai prietenos ca și gameplay și explicații decât înaintașii genului.

Înainte de a scoate lupa, țin să mai subliniez și că titlul a fost recenzat prin prisma jucătorului pasionat de RPG-uri complexe și acoperă doar partea single-player. Incredibil, dar Original Sin poate fi jucat și în doi, într-un cooperativ deosebit de interesant, care-l transformă într-un fel de hibrid, RPG-Board Game, în care discuți cu prietenul pe îndelete fiecare pas, în timp ce aventurile și explorarea devin de două ori mai frumoase. Asta dacă vă înțelegeți, că de nu… jocul dă posibilitatea ambilor jucători să-și facă de cap, ai putea iniția două lupte, în două zone total diferite, în același timp, dar care mai e farmecul? Agenda supraîncărcată din ultima perioadă, dar și faptul că jocul devine foarte lung dacă alegi să faci și să vezi cât mai mult (peste 70 de ore pe cel mai înalt nivel de dificultate) nu mi-a permis din păcate să încerc cu adevărat cooperativul. Și dacă tot veni vorba de dificultate… am ales la început hard și jocul nu s-a ferit din a da cu mine de pământ. Dificil chiar înseamnă dificil aici. În cazul meu, greul, a făcut totul de două ori mai interesant. În cazul vostru… în funcție de ce și cât vă place să faceți în RPG-uri, s-ar putea ca easy, normal, sau deopotrivă, hard, să devină pe parcurs plicticoase. Să detaliez…