Mă simt ciudat să încep articolul cu o afirmație oarecum clișeică, dar tocmai am auzit o sirenă sunând în apropiere și tare mi-e teamă că holocaustul nuclear mă va prinde cu vorba-n gât și textul neterminat, iar eu va trebui să-mi plimb șuncile ectoplasmice prin pustietatea nucleară zornăind din lanțuri ca un apucat la ușa buncărului de sub Tâmpa în căutarea unui laptop funcțional și a unui procesor de text postapocaliptic. Drept urmare, cu un ochi pe contoarul Geiger montat lângă termometrul de sub ceas și cu unul pe pagina albă de Word care va rămâne singura moștenire a nepoțeilor mei mutanți sau ingineri (dacă nu pică bomba în următoarele 10 minute), voi renunța la introducerea clasică și voi intra direct în pâine: Wasteland este bunicul RPG-ului postnuclear. Altul nu cunosc și nici nu recunosc. Majoritatea dintre noi au cel puțin patru bunici, dar RPG-ul postapocaliptic are doar unul. Anticul Wasteland. Cred că ați prins ideea. În umila mea opinie, fără Wasteland, n-ar fi existat Fallout, iar fără Fallout lumea jocurilor ar fi fost în mod sigur mult mai searbădă. Cine nu e de acord cu mine, nu-și merită nici PC-ul, nici Internetul. Fiindcă Fargo și compania n-au reușit să smulgă franciza Wasteland din ghearele Electronic Arts, succesorul spiritual, dacă nu și legal, al primului RPG postapocaliptic a fost botezat Fallout. Ca fapt divers, dacă vizitați wiki-ul lui Wasteland 2, veți afla că trademark-ul Electronic Arts asupra lui Wasteland a expirat la un moment dat, iar Konami a înregistrat numele pentru a-l folosi pentru … Yu-Gi-Oh. Fargo a fost mai rapid, a cumpărat drepturile de la Konami și știm cu toții povestea unuia dintre cele mai de succes kickstartere, Wasteland 2.

Un mare atu al lui Wasteland față de majoritatea contemporanilor săi celebri şi cunoscuți mie este povestea. Nu vă închipuiți un al doilea Torment, însă comparativ cu jocurile de gen din acea perioadă, Wasteland mi s-a părut că are ceva în plus. Mi-a plăcut mult că nu se ia nici prea în serios, căci abundă în easter eggs şi flori de spirit cultivate de vreun designer mai şugubăț. Unii l-ar putea găsi cam neserios, însă eu îl numesc … jucăuş şi îmi închipui că l-aş fi îndrăgit instant în copilărie. Bineînțeles, luptele şi violența în general joacă un rol important, grinding-ul nu lipseşte şi la un moment dat ajungi să te întrebi dacă nu cumva ai fost pus pe pământul ăsta radioactiv ca să beleşti iguane şi şobolani cât e ziulica de lungă, însă RPG-ul lui Fargo are multe de oferit şi iubitorilor de text. Textele mai lungi, căci avem şi aşa ceva, sunt printate separat într-o cărțulie pe care trebuie să o țineți aproape în timp ce vă jucați. Cred că am mai vorbit o dată despre acest sistem, al unei cărți separate cu text, parte protecție la copiere, parte încercare de optimizare a codului. Ideea de bază este economisirea memoriei, a spațiului util de pe ecran şi aşa mai departe. Când jocul are ceva mai mult de comunicat cu tine, te trimite la manual pentru a citi paragraful cu numărul X. Tu îl asculți, ai parte de o lectură plăcută şi nu este nevoie să dai scroll ca turbatul linie cu linie într-un glorios EGA. Ca un lucru amuzant, cei mai nerăbdători şi curioşi jucători, care se aventurau în lectură mai mult şi mai rapid decât le-a cerut-o jocul s-o facă, erau răsplătiți cu o serie de paragrafe “false”, care le furnizau date eronate despre plot şi parole greşite (diverse lucruri rele şi amuzante se întâmplau dacă “trişai” şi dădeai unui NPC o parolă obținută prin asemenea mijloace ilicite). Dacă vă îngrijorează că va trebui să printați şi voi un PDF, sau că veți ieşi din atmosferă dând alt-tab de câte ori vi se spune să citiți ceva din manual, nu vă temeți. Versiunea oferită de GOG a integrat paragrafele în joc şi, mai mult, vi le citeşte un domn amabil dacă activați voice-over-ul. De asemenea, pe lângă storyline-ul ceva mai miezos decât al competiției, Wasteland mai oferea şi o lume persistentă în care îți puteai lăsa amprenta. Rezultatele acțiunilor tale erau salvate (de aceea producătorii recomandau să faci un rând de copii după disk-urile originale şi să foloseşti “backup-ul” dacă doreai să le joci direct de pe floppy), zonele nu se resetau când le părăseai cum mai era obiceiul acelor timpuri.