Am formulat o teorie în privinţa problemelor tehnice din spatele unui joc care nu suferă de lacune în segmentele story şi gameplay. Mai exact, orice defecţiune tehnică poate fi remediată, singura condiţie necesară reparatiilor eficiente constând în dorinţa producătorului de a pune osul la muncă. The Witcher a devenit complet şi splendid după varianta Extended Edition şi un patching serios. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Diablo III – doar că Diablo mai are mult de tras până să ajungă la calificativul “splendid”. În orice caz, cred că ştiţi ce insinuez. Probabil aţi făcut deja o corelaţie între ce stipulez prin teoria mea optimistă şi Watch_Dogs, un joc mâncat de probleme asemenea unui buştean putrezit, ros de viermi şi termite. Degeaba esenţa lemnului este nobilă, dacă nu poţi face o noptieră frumoasă, pe care ţi-e mai mare dragul să aşezi câteva cărţi şi un pahar cu lapte. Vedeţi, Watch_Dogs a fost măreţ şi falnic în prezentările iniţiale, însă rezultatul îţi scoate prea des peri albi şi provoacă leziuni pe creier mai repede decât o supradoză de praf din coarne de rădaşcă. De ce, i-aş întreba pe cei de la Ubisoft, aţi decis să aruncaţi pe piaţă un titlu defect? Când s-a transformat Watch_Dogs dintr-o mostră de grafică next-gen într-un Sleeping Dogs (2012) mai prăfuit? Ei bine, peste noapte.

Dacă aş enunţa fiecare problemă prezentă în noul joc Ubisoft, aş avea nevoie de un wiki dedicat. Scăderea bruscă a numărului de cadre pe secundă şi consumul imens de resurse pentru o grafică mediocră sunt doar două dintre defecţiunile majore – celelalte par neînsemnate, prin deranjamentele create, dar le putem numi Legiune. Numai că revin la cele spuse mai sus: disfuncţionalităţile se pot rezolva cu un patch consistent – ceea ce se va întâmpla curând, în acest caz particular, din câte am înţeles de la o portavoce Ubi. Puteam încheia aici declamaţia despre Watch_Dogs, însă minusurile continuă şi pe feliile poveste – personaje. Este foarte greu să construieşti un erou tridimensional, multistratificat, folosind doar clişee. Rezultatul e rigid şi deloc natural, iar acţiunile sale par cumva nejustificate. Apelez la o comparaţie pentru a demonstra de ce Aiden Pearce, protagonistul din Watch_Dogs, eşuează în construirea unui caracter psihic şi moral complex. Tipul este un hacker grey hat cu origini irlandeze şi un ataşament puternic faţă de familie, activează în Chicago, poartă şapcă alături de un trenci din piele, vorbeşte calm, fără să-şi trădeze emoţiile, are un trecut misterios, trage şi conduce asemenea unui fost agent secret şi preferă, de obicei, “The Lesser Evil”. Fiecare trop imaginabil din cinematografie sau cărţile poliţiste vândute pe la chioşcuri este prezent în ADN-ul lui Aiden. Acum, puneţi în balanţă profilul acestuia cu Michael De Santa ori Geralt of Rivia şi veţi descoperi numeroase spaţii colorate aiurea, dacă îmi permiteţi o figură de stil.

Rezultatul tinde spre un Jack Reacher trigger happy, dotat cu un telefon mobil deştept şi cunoştinţe de programare în C++. Aiden Pearce este traumatizat până la nivelul obsesiei. Totul începe cu un jaf digital eşuat la hotelul Merlaut. Aiden devine ţinta unui asasinat şi îşi pierde nepoata, într-un accident teribil de maşină. Înţeleg responsabilitatea pe care o simte – cine nu ar nutri gânduri depresive? –, dar îmi este greu să procesez fixaţia lui bolnăvicioasă pentru răzbunare şi ataşamentul hyper-patern pentru fiica surorii sale. Parcă lipseşte un plan mai mare, fără de care personajul devine monoton, aproape forţat.