Jocurile care îşi asumă voluntar o direcţie artistică specială, unică, duc o luptă aprigă cu propria identitate – un conflict ce porneşte din interior şi se extinde la nivelul gusturilor jucătorului. Melanjul obţinut din contopirea stilurilor vizual şi sonor cu substanţa mecanicilor de joc se află într-o relaţie particulară cu receptorul. Acest fenomen se manifestă în nenumărate moduri, dar îmi vin în cap câteva exemple: preferinţele unora pentru modalităţile de exprimare artistice „învechite”, înclinaţia faţă de estetica urâtului, consumul de kitsch în deplină cunoştinţă de cauză etc.

Se întâmplă să avem plăceri vinovate şi este normal să existe producţii dispuse să ne satisfacă aceste pofte. Cunosc cinefili fixaţi pe westernurile spaghetti ori pe filmele noir de categorie B, aşa cum ştiu ce înseamnă pentru mine obsesia pentru opera spaţială şi horrorul pulp. Cealaltă faţă a monedei poate fi respingerea totală – mult mai comună decât transformarea în cult.

Cu multă inteligenţă şi un design inspirat, White Night bate într-un fel anume, cu o mişcare fermă şi curajoasă, un cui deosebit direct în cap. Îmbrăţişând cu temeritate metaforele stilului noir şi alunecând pe conturul ororii plasate între omagiul lovecraftian, americana şi depresia epocii jazz, creaţia studioului OSome îmi aduce aminte prin mecanicile survival horror – puzzle narativ de Alan Wake’s American Nightmare – doar că aici anonimitatea personajului, melancolia şi simbolistica de sorginte expresionistă înlocuiesc acţiunile eroice, gameplay-ul alert şi ritmul indie rock.

După un accident auto, protagonistul cu palton şi fedora este forţat să pătrundă în măruntaiele unui conac decrepit pentru a cere ajutor. Însă evenimentele degenerează, căci în spatele uşilor masive se ascunde un mister teribil, acoperit de întuneric, ce îşi întinde brusc ghearele satanice asupra destinului musafirului nepoftit. Singurele arme în faţa groazei sunt lumina şi nebunia de a merge spre centrul iadului, căutând răspunsuri care să indice calea spre salvare.