În schimb: chelnerul de la bistro, cu grandilocvenţa revoluţionară şaizecistă, plin de acea superioritate nemascată şi dispreţ revărsând tipice unei anumite tagme a francezilor; doamna trecută de vârsta a doua de care am amintit deja, păstrându-şi neîntinat idealul unei tinereţi apuse prin sugestia portretelor şi a darurilor de catifea moale; killer-ul pasionat de arta modelării botanice şi chinuit de identificarea cauzei prime a acţiunilor noastre; bătrânul catalan, îmbătrânit în încăpăţânare şi inflexibilitate, rămas doar cu sensul netocit al unei datorii pe care nici el n-o înţelege prea bine: tot atâtea exemple de portrete reuşite, capabile să evoce prejudecăţi şi stereotipii, fără a cădea în păcatul unei extra-caricaturizări.

Nu prea mi-au plăcut personajele negative, în sensul în care nu sunt nici suficient de înfricoşătoare (cum era Karzac, de ex.), nici nu au în spate motivaţii îndeajuns explicate. The Serpent’s Curse suferă la capitolul antagonişti, lăsându-te cu impresia că simpaticul nostru duo se luptă mai mult pentru ei înşişi sau de hatârul nostru decât în contra unor forţe oculte. Un alt fiasco mi s-a părut inspectorul parizian, care face exact acel pas greşit pe care Revolution îl evită de obicei, devenind grosier şi excesiv de previzibil în stupida lui siguranţă de sine. Nu sunt detalii care să distrugă jocul, doar că te fac punctual să-ţi înfrânezi entuziasmul.

E şi cu puzzle-uri?!

Ca gameplay, îmi pare că BS5 nu-i prea interesant. Puzzle-urile nu au nici naturaleţea din BS1, nici greutatea mai crescută din cel de-al doilea, iar în câteva momente m-am trezit strâmbându-mă în faţa convenţionalităţii unora. N-am înţeles trecerea de la perspectiva panoramică, obişnuită, în ecranele de prim-plan, tipice genului de investigaţie. Aici ele nu nu îmbogăţesc cu nimic gameplay-ul şi nu sunt ocazie pentru puzzle-uri mai complexe, ci sunt pur şi simplu o adiţie pe considerente hip. Din nou, kitsch-ul îşi face simţită prezenţa în câteva cazuri: de exemplu, o deghizare cam macabră sau producerea artizanală a unei epifanii; depinde şi de voi dacă le veţi lua de prost gust sau ca haioase. Avem şi câteva chestii simpatice, care nu lasă jocul să se scufunde complet. Vă marturisesc că în mod normal nu m-ar interesa foarte tare gameplay-ul într-un Broken Sword, însă aici mi-a sărit mai des în ochi atunci când mareea poveştii şi atmosferei se retrăgea periculos de mult.

Liniile de dialog sunt destul de multicele pentru un adventure de această mărime, deşi remarc, precum la mai toate jocurile de gen din ultimii ani, că sunt porţiuni întregi în care redundanţa şi repetivitatea sunt cuvintele de lege. Primul exemplu care îmi vine în minte este cel al galeriei de artă: e lăudabil că putem să examinam fiecare tablou în parte (şi sunt destule, cum şi întregul joc mărturiseşte un fetiş pentru pictură), dar George spune mai de fiecare dată acelaşi lucru în cuvinte diferite: că e simpatic/frumuşel/drăguţ/interesant, dar mult în afara posibilităţilor lui materiale. Deci, dacă tot s-a facut pentru fiecare tablou o înregistrare în parte (bune, de altfel), de ce n-am fi putut avea şi nişte opinii mai articulate, mai personale, mai variate, o mică descriere, un banc, ceva care să scoată frazele acestea din anonimat?!