Chuckie Egg și Manic Miner sunt, fără îndoială, două nume celebre în istoria celor opt biți care ne-au stricat ochii și ne-au deformat iremediabil degetele și traseul academic în copilărie. E practic imposibil să fi avut vreodată un Commodore/Spectrum capitalist, sau măcar un HC socialist până în măduva integratelor, și să nu fi butonat măcar câteva minute unul dintre aceste două jocuri de căpătâi. Fiindcă îmi amintesc clar că la acea vârstă jocul cu rața mi-a plăcut ceva mai mult decât jocul cu Willy (în engleză sună într-un mare fel), mi-a trecut prin cap că a sosit momentul să dedic un textuleţ fermierului galben și strângător, gâștelor albastre carnivore (pe care tare le bănuiesc a fi, de fapt, doar niște banale găini albastre și carnivore) și celui mai încrâncenat boss din istoria timpului, rața cea aurie, considerată mult timp un animal mitologic, din domeniul cryptozoologiei, despre care puteai citi doar în cărțile lui Hobana și Apostol.

În Chuckie Egg intri în pielea lui Hen House Harry, un fermier burtos, pixelat și galben, cu o pălărie care l-ar face invidios până și pe cel mai tradiționalist desperado mexican. Pentru a-și asigura traiul zilnic și pentru a putea pune o pâine pe masă fermierilor micuți, galbeni și flămânzi de acasă, Harry este nevoit să apeleze la bunăvoința celui mai bun prieten al ovo-lacto vegetarianului, și anume găina. Puternic susţinător şi apărător al unei constituţii care-i garantează dreptul la viață, libertate și căutarea amănunţită a cuibarului, Harry nu precupeţeşte niciun efort în procurarea prețioaselor ouă care îi vor asigura ziua de mâine. Găina, în schimb, anarhistă cum o ştiţi, are ceva de obiectat şi face tot ce-i stă în putinţă pentru a-l împiedica pe Harry să ajungă la ou.

Aşadar, principalul tău obiectiv ca îndrumător al fermierului flămând, este să colectezi toate ouăle dintr-un nivel (alcătuit din scări, platforme şi câteva lifturi sprinţare care mai mult te omoară decât te ajută) încercând să ocoleşti găinile albastre şi însetate de sânge care patrulează neîncetat prin peisaj. Pe lângă ouă, prin nivel sunt răspândite şi câteva grămăjoare de seminţe. Seminţele, în joc ca şi în viaţă, îndeplinesc un dublu rol. În primul rând, îţi oferă câteva puncte bonus dacă le colectezi înainte ca găinile lacome să se înfrupte din ele. Bune şi punctele la ceva, mai ales atunci când doreai să te lauzi în faţa prietenilor cu un scor ştiinţifico-fantastic, dar poate cea mai interesantă şi utilă proprietate a bomboanelor agricole era că puteau ţine o găină ocupată oferindu-ţi astfel o secundă preţioasă pentru a ieşi dintr-o situaţie ce, altfel, părea de nerezolvat.

După ce reuşeai cu mare trudă (sau stil, căci, dacă aveai şi audienţă, te strofocai să “rezolvi” cât mai frumos un nivel, nu doar să fii eficient, trebuşoară care adăuga foarte mult la farmecul jocului) să culegi toate ouăle dintr-un nivel, avansai la următorul. Mai îndrăcit. Bineînţeles, toate muncile tale se desfăşurau sub ochii ameninţători ai unui răţoi gigantic priponit într-o colivie. O bună bucată de vreme am crezut că, dacă voi colecţiona îndeajuns de multe ouă, un cor îngeresc va interpreta Ave Maria, colivia se va deschide, iar raţa îşi va lua zborul fericită către o lume mai bună, unde fermierii nu îşi riscă viaţa pentru un ou, iar găinile nu râvnesc la carne de om. La un moment dat în cariera mea de colecţionar de ouă, un amic mi-a spus că are o cunoştinţă care ştie pe cineva care ar fi auzit de la altcineva că raţa scapă la nivelul nouă. Ca o paranteză, mai de mult am citit nu mai ţin minte unde că, în primele luni de la lansarea lui Chuckie Egg, indivizii care menţionau în scrisorile trimise unor reviste de profil că au zărit raţa zburând erau trataţi cu suspiciune şi neîncredere, cam la fel cum ai vorbi cu un om care a susţinut că l-a văzut pe Big Foot consumând vată pe zahăr la un târg local. Eu nu i-am prea crezut, căci mai luasem asemenea ţepe şi în trecut, dar am visat mult la acel nivel nouă şi la raţa eliberată, însă realitatea cruntă m-a lovit ca o măciucă: e adevărat că la nivelul nouă măcănitoarea scapă, însă vine după tine cu ură în suflet, crimă în ochi şi spume sub cioc. Groaznic, căci urmau alte opt niveluri fără găini, dar cu o raţă îndrăcită pe urmele tale. Eu am clacat destul de rapid, dar mi-am promis că voi creşte mare, voi deveni ninja şi voi reveni la el ca Van Damme în Sport Sângeros, gata de o nouă luptă pe viaţă şi pe moarte cu preaputernica raţă. Ceea ce s-a şi întâmplat cu patru ore înainte să mă apuc de scris, doar că acum mi se zbate puţin pleoapa stângă, îmi tremură mâinile şi nu-mi pot continua treaba până nu trec de nivelul 15. Satanist joc, monşer, fără de care nu cred că aţi fi avut nici Meatboy şi nici un Vvvvvvv care să vă ia minţile…