REVIEW: DOOM (1993) – E1, Knee-Deep in the Dead

A spune despre primul episod din DOOM că este o capodoperă este o afirmație neglijentă și parțial jignitoare… pentru că în nicio altă capodoperă nu alergi cu o viteză mai mare decât proiectilele lansate spre tine în timp ce măcelărești hoarde întregi de soldați posedați și demoni.

Lansat pe Nintendo Switch, PlayStation 4 și Xbox One alături de celelalte două continuări (numite într-un mod foarte creativ 2 și 3), FPS-ul care a definit și popularizat întregul gen arată mai bine ca niciodată (cel puțin într-o versiune oficială pentru că mod-urile comunității au reușit să producă tot felul de proiecte precum Brutal DOOM).

Banii mei nu au zburat niciodată așa repede din cont.

DOOM 1993 primit mici optimizări pentru a funcționa pe consolele din 2019: rulează la 60 FPS în HD, a fost adaptat pentru controllerele actualei generații de console și a primit un mod de multiplayer cooperativ local. Da, ați citit bine: în era battle royale-urilor de tip PUBG și Fortnite, bunicul DOOM s-a gândit să le ofere jucătorilor o experiență de tip „hai la mine să ne jucăm”… care vine fără obligația de a căra unitatea, cablurile, tastatura și monitorul CRT până la etajul 4 de la blocul vecin pentru a face LAN party.

Magia lui Carmack și Romero

Acest review rezultă din primele mele ore petrecute alături de DOOM 1993, varianta pentru Nintendo Switch. În acest timp, am reușit să termin primul episod al jocului și probabil singurul pe care majoritatea dintre noi l-au văzut în anii ’90 și 2000 pentru că a fost lansat gratuit cu licență shareware.

„Knee-Deep in the Dead” este de fapt prima imersiune în universul DOOM pe care au avut-o gamerii, într-o perioadă când apelativul de „gamer” era îmbrățișat de câțiva tocilari antisociali care știau diferența dintre Adlib și Soundblaster atunci când făceau setări din DOS.

Copiii care se joacă Fortnite pe tabletă nu vor cunoaște niciodată bucuria de a fi setat sunetul corect dintr-un meniu.

Acest prim episod reprezintă epitoma colaborării dintre John Carmack și John Romero, oferind o experiență specială chiar și 26 de ani mai târziu. De fapt, momentele când găsești o cheie doar pentru a deschide automat o ușă care generează o invazie de impi demonici sunt printre cele mai memorabile pe care le-am avut în orice joc din ultimul timp.

Este ceva special și greu de copiat în acest efort de a reda atmosfera horror din seria de filme „Alien”, dar cu un protagonist atât de rapid încât poate evita rachetele și suficient de puternic pentru a desfigura inamicii cu pumnii atunci când rămâne fără gloanțe. Drept dovadă, chiar și id Software s-au chinuit să regăsească magia din primul DOOM și au reușit cu greu abia în 2016.

Leave a Reply