Revin. Dark Souls este de o frumusețe rară. Cine n-a umblat desculț pe plajele pustii din Ash Lake, un fel de Vama Veche a universului Dark Souls înainte să intre Mircea Toma și Abisu’ Folk în ea, unde o hidră chipeșă îți gîngurește încetișor în, pe lîngă și prin ureche, nu a văzut nimic. Și n-ar recunoaște frumosul nici dacă i-ar da în cap cu un retevei negru și noduros, cît o jumătate de ecran, fiindcă a uitat că în turnulețu ăla din Darkroot Basin e HAVEL, futu-i altar … În fine, n-ar recunoaște frumosul nici dacă i-ar trînti în tărtăcuță un bolovan că era prea ocupat să vîneze țînțari ca să–i observe pe mamonii cei negri despre care credea, eronat, că nu se respawnează, cristelni … În fine, n-ar recunoaște frumosul nici dacă l-ar mușca de cur.

Apropos de frumusețe și de Ash Lake (unde era să rămîn blocat pentru eternitate din cauza unui bug cu o buturugă), cred că fiecare om care-a citit ceva legende populare la viața lui, e familiar cu povestea unui lac frumos, deștept și bogat în pește, dar muist rău de tot, care în fiecare an cere cap de om. Atîtea povești de genul am auzit, mai ales la țară, unde aveam un lac (nici prea frumos, nici prea deștept, nici prea bogat în pește, dar foarte lacom), încît am ajuns să cred că, dacă ești lac și n-ai cerut măcar un cap de om în viața ta de apă stătătoare, ești prostul pînzei freatice și rîd toate bălțile și cu fundul de tine. Între noi fie vorba, lacul nostru era un fomist nenorocit, plin de rahat (Avicola Codlea vărsase cu înverșunare găinaț în el ani de-a rîndul) și se credea mai cu moț decît celelalte lacuri. Normal, ca orice lac care și-a trăit copilăria, la propriu, în rahat, credea că are ceva de demonstrat omenirii și, prin urmare, înghițea în medie trei sau patru capete de om pe an, pînă le-a fost frică oamenilor să mai intre beți în el. Nenorocitul nu se oprea nici iarna. Acum muulte ierni, într-un acces de megalomanie și sătul de sapienșii consumați peste vară, a supralicitat și a cerut un SUV. Fiindcă lumea nu duce lipsă de imbecili, a primit unul. Asta după ce un cetățean pe care îl suspectez că avea mai puține subrutine în AI-ul său decît calculatorul de bord, s-a năpustit cu tănculețul pe lac și-a început să facă piruete ca o patinatoare de cîteva tone. Cetățeanul a scăpat teafăr, dar lacul a înghițit SUV-ul pe nemestecate. Pesemne că i-a picat greu, căci lacului i s-a făcut atît de rău, încît sătenii au trebuit să cheme un elicopter să scoată SUV-ul nemistuit din el. Așa lac avem noi! Iar pentru singurul nostru cititor lac (te-am identificat după IP, pezevenghiule, știu că ești lac, și mai știu că te-am auzit rîgîind cu plăcere acum 28 de ani cînd te-am hrănit cu o coroniță, de draci că am primit un flintic de carte de colorat, cumpărată tot de mama, că școala a avut bani doar de coroniță), am un sfat. Să știi că ai o datorie față de omenire. Ai o datorie către amărîții ăia care te-au luat de cînd erai un pîrîiaș anemic, în care-și spălau sătenii chiloții, ți-au pus baraj pe deget și te-au făcut lac cinstit. Sunt un tip conservator și îți spun că nu e nenorocire mai mare pentru o familie de lacuri decît să dea naștere unui iaz în care hipioții aruncă flori și hipsterii își spală bărbile. Sper că mă asculți și nu te faci vegetarian ca tac-tu din Belin!

Într-un fel, printr-un salt mărișor de imaginație și logică, dar vroiam să pun undeva povestioara cu lacurile, Dark Souls este lacul proverbial care cere cap de om. Este superb (nu ca lacul nostru mediocru) îți hrănește sufletul cu frumos, dar e din cale-afară de veninos. Și, ca să te bucuri de darurile sale îmbelșugate, îi ești dator cu o moarte, două, trei, depinde de karma ta virtuală. Pe mine m-a vînat mai înverșunat ca un recuperator albanez. Aparent îi datoram douăsutepatruzecișicinci de morți. Plus sau minus zece, că în vreo două rînduri am uitat să număr fiind prea ocupat să scuip monitorul în timp ce-i luam morții în … îi luam morții.

Și apropos de morți, atît s-a frecat subiectul morții în Dark Souls, încît mă miră foarte tare că From n-a introdus un buton pentru sinucidere în joc. De ce? Explicația  urmează. De atîtea ori am încasat-o în jocul ăsta, încît mi-am făcut un mic ritual. De fiecare dată cînd ajung într-o zonă nouă, mor din proprie inițiativă. Dacă am noroc și văd vreo prăpastie, țup în ea! Singura excepție a avut loc în Dark Souls 2, unde, la intrarea în Heide Tower, parcă, am văzut licărind ceva și am sărit în gol ca prostul să iau comoara și nu ca să plătesc tribut zonei noi. Fiindcă Dark Souls 2 e mai îngăduitor, hăul e îndeajuns de adînc încît să ai ceva timp de gîndire pînă ajungi jos. M-am folosit de acest timp să realizez că sunt, poate, cea mai mare vită care-a rumegat bunătățurile acestei vieți. Căci ceea ce crezusem eu că e flama unei comori, era, de fapt, soarele care se oglindea în apă. Înapoi la obiceiul meu sănătos. Dacă n-am prăpastie, caut un șanț și, din nou, sar în el în speranța că e îndeajuns de adînc încît să-mi rup bara de sănătate. Pe principiul “Darkule Soulsule, ‘tu-ți soarele mă-tii, știm amîndoi ce se va întîmpla în următoarele zece minute. Îmi trimiți o satană, eu mă speriu ca prostul și cad de pe pod, ce-ar fi să sar eu și să te scutesc de-o treabă?” Așadar, îmi plătesc datoria cumințel, cu calm, și treaba merge ca unsă. Pînă acum, sacrificiul a funcționat. Cîteodată, Dark Souls s-a lăcomit și a ținut morțiș să mă omoare EL (mai ales în zonele unde nu-mi puteam îndeplini ritualul din lipsă de șanțuri, prăpăstii și alte “instrumente” absolut necesare suicidului virtual, de aici necesitatea unui buton care să-ți facă seppuku dacă nu găsești prăpastie), dar, în mare, avem o relație cinstită. Pentru că îmi îndeplinesc partea mea din învoială și-i dau de bună voie ce vrea el mai mult de la mine. Altcumva îl joci după o moarte relaxantă, făcută cu mîna ta, care te eliberează de tensiune și-ți permite să te bucuri de peisaj și, eventual, să rezolvi calm mișunătoarele și mișunătorii din zonă.