Epoca post-creativă. Vremea unui fenomen care se infiltrează în sistemul circulator al creațiilor ultimului deceniu asemenea unui cancer imposibil de oprit: în muzică, film și jocuri. Nu pot vorbi despre arta vizuală sau literatură, fiindcă în patru ani mi-am ocupat timpul citind numai tratate istorice sau lucrări despre Războiul Civil American. Sunt ciudat în felul ăla.

Pe de altă parte, îmi este imposibil să nu observ decadența generalizată din entertainment și lipsa acută de idei originale sau neobișnuite cu care eram obișnuiți să ne delectăm în momentele neoriginale. Vedeți voi, ultimii zece ani aparțin incontestabil fenomenului remake/reboot. Dezvoltatorii de jocuri video au dat dovadă de o virtuozitate extraordinară în reciclarea titlurilor generațiilor precedente, căci în felul acesta au găsit metoda perfectă de a mulge până și ultimul șfanț cu un minimum de efort.

Sigur că le este ușor. La urma urmei, majoritatea celor care se joacă în prezent au început să butoneze după 2010, ceea ce înseamnă că beneficiază de o cultură gameristica relativ limitată. Acest lucru nu este o insultă, ci un adevăr incontestabil. Dacă nu ești un video game history buff, nu vei putea niciodată să crezi că știi la fel de multe-ori că înțelegi fenomenul-așa cum o face cineva care juca DOOM shareware la începutul anilor ‘90 și Doom Eternal acum o săptămână. Situația este și mai sinistră pentru generația foarte tânără care a consumat exclusiv jocurile AAA lansate în ultimii cinci ani sau este ținută în viață de următorul loot box din Fortnite-aceiași care dau cu banii părinților în sistemul ăsta de monetizare când voi vă plângeți că este de căcat.

Reciclarea întregului, alteori reciclarea unor fracții din întregul unui sistem (de exemplu mecanicile repetate ad nauseam de Ubisoft în jocurile lor), nu este altceva decât indicatorul principal al epocii post-creative. O epocă în care am renunțat la creație și am îmbrățișat fabricarea pe bandă rulantă la standarde foarte proaste. Filme ca Mulan (2020) sau jocuri ca Valhalla ne arată că poți pur și simplu să ieși la înaintarea cu o mizerie, cât timp ai știut să-i faci marketing și ai injectat bani acolo unde trebuie. Publicul nici nu mai contează. El o să consume ce i se spune că trebuie consumat.

Ipotetic, nu trebuie să-ți spună Adrian că Valhalla are animațiile faciale ale unui joc din 2009 și dialoguri scrise de cineva care nu înțelege cum funcționează conceptul de narațiune, fiindcă ar trebui să ai discernământ și să vezi asta cu ochii tăi. Dar mulți nu percutează în fața realității, căci nu au avut unde să-și ascută aceste simțuri. Când tot ce ai este un ciocan, toate lucrurile îți par cuie. Ipotetic, nu trebuie să îți spun eu că orice Call of Duty este un reskin al altui Call of Duty. Sau că atunci când dai bani grei pe ultimul FIFA cumperi de fapt un joc din 2018 la care cineva s-a prefăcut că muncește pe floor-ul corporației ca să dea bine în rapoarte și să mulțumească overlorzii cu tabele Excel tatuate pe creier.

În epoca post-creativă, apeși fix aceleași butoane și consumi aceeași agendă. Filmele au o misiune clară, asupra căreia nu vreau să mă opresc aici și să-mi anulez cu totul șansele la prezidențiale. Dar jocurile? Ce dracu s-a întâmplat cu această industrie tânără și virilă? Unde s-a împotmolit? În profit. În business. De exemplu, în cultura organizaționala a unor corporații ca Activision-Blizzard, unde cel mai scârbos personaj posibil, echivalentul malariei pentru libertatea creativă, este fix CEO-ul. Ca să înțelegeți la ce mă refer, urmăriți The Making of Monkey Island pe Youtube și trageți singuri o concluzie. Apoi priviți o poză cu Bobby Kotick.

Epoca post-creativă mestecă căcat cu un aer eroic, dandy, progresist, de parcă reinventează roata și apa caldă PENTRU VOI. Nu, fraierilor care cumpărați ediții Gold, Definitive și XXX Remade. Fac asta PENTRU EI. Fiindcă le iese cu costuri nesemnificative, efort din penis și apelează fără scrupule la nostalgia posesorului de portofel. Așa se face că ați primit Warcraft III Reforged în loc de Warcraft IV. Colosala companie nu e în stare să mai screamă un capitol, dar mulge din încheietură niște chestii deja rafinate la nivel de artă-apoi le face mai prost și ți le bagă pe gât prin fisting pe clientul digital.

Dar Aidan, veți spune, salvarea vine din industria indie! Din ce a mai rămas din industria indie, băi băieți și fete. Căci visul umed al oricărui developer de garsonieră este să facă următorul hit și să-l vândă pe bani grei aceluiași publisher satanic, ce-ți vinde la rândul lui sequel-ul fragmentat în DLC-uri.

V-ați supărat pe Adrian că a făcut pulbere un joc cu un buget 50% marketing, 50% development. Stiți la ce lucrează Ubisoft acum? La un “remake” de Prince of Persia. Da, da, Sands of Time. Pun pariu că îi bagă ceva texturi scalate cu AI-ul și suport widescreen. Asta am făcut și eu cu un patcher în 5 minute. Nu vă e puțin greață? Nu?! Atunci hai să comparăm fizica lui Kenway când merge prin apă în Black Flag și fizica londonezilor din Legion când fac același lucru. Next gen my fucking ass! Ori next gen înseamnă doar grafică mai bună?

Da, cred că fix asta înseamnă. Despre post-creativitate voi mai scrie dacă am unde. Mai am multe de spus.