Un joc serios
În 1993, Sierra dă o replică prin Sins of the Fathers celor de la Lucas Arts cu al lor Fate of Atlantis. Nu căută să evoce un mister de sorginte mitologică îndepărtată şi care să fi fost larg exploatat în cultura populară. Se orientează, în schimb, către cadrul mai urban şi mai restrâns geografic al New Orleans-ului şi împrejurimilor sale (cu două succinte escapade în Germania şi Benin), către o intrigă care debutează poliţist, pentru ca doar în a doua parte să capete irizări metafizice, şi către un subiect relativ insolit – practicile religioase voodoo.

Datele documentare pe care e grefată acţiunea ficţională sunt peste ceea ce oferea la vremea respectivă genul, lăsând impresia unei veridicităţi care lipsea celor mai multe adventure-uri. Sunt introduşi şi explicaţi mai mulţi termeni voodoo “tehnici” (pe mulţi nu îi ştiam înainte), sunt oferite detalii de bază, dar revelatoare, despre originile şi evoluţia acestui corp de credinţe şi practici; pe scurt, senzaţia este că producătorul n-a vrut doar să profite de o gogoriţă fantastico-mitologică, ci şi-a însuşit vocabularul de bază al unei documentări de bun-simţ.

Contribuie la realismul de care vorbeam şi diverse momente de acalmie, care rezolvă într-un mod firesc şi fermecător eventualele probleme de ritm sau naraţiune ale jocului. În acest sens, episodul vizitei pe care Gabriel i-o face bunicii sale este un exemplu strălucit de multi-funcţionalitate: inserează detalii biografice esenţiale, pune bazele poveştii, realizează un fel de conexiune intimistă cu personajul principal şi simulează perfect o scenă de viaţă oarecare. Discuţia atât de relaxată şi personală între cele două rude, depănând anecdote şi amintiri, dragostea sinceră dintre o bunică un pic ireverenţioasă la vremea ei şi nepotul pamplezirist, curiozitatea avidă a tânărului despre trecut şi tonul nostalgic, cald al bătrânei care rememorează, toate acestea se împletesc într-o scenă care te (a)trage pur şi simplu în universul jocului prin candoare şi autenticitate.

Iar astfel de scene memorabile jocul mai are, inclusiv dramatice, cât şi umoristice. Din pacate, sunt şi momente care sună fals în ansamblul altfel bine acordat: siropoase sau puerile pentru gustul actual sau a căror convenţionalitate devine manifestă după atâţia ani. Ţinând cont de momentul apariţiei, tind să nu judec prea sever aceste “scăpări”. Sins of the Fathers face paşi înainte în privinţa gradului de seriozitate cu care sunt tratate temele principale (bătălia Rău-Bine, destinul de erou, Iubire vs. Datorie) în raport cu media de atunci: nu se poate dispensa una-două de tot aparatul tradiţional adventure. E interesant de urmărit şi dacă limitările tehnice au făcut imposibilă redarea întregii încărcături emoţionale şi dramatice plănuite. Un dev-commentary comparativ făcut chiar de Jensen ar fi cel mai util pentru stabilirea adevărului.