Şmecheraş de New Orleans
Domnul Knight e un interesant studiu de personaj. Pornim jocul cu un tip pestriţ, suficient de libidinos pentru glume misogine sau avansuri fără perdea chiar cu propria asistentă, genul de gagicar pentru că e mascul bine, cu un accent când strident, când mieros, dar tot timpul vulgar, relativ lipsit de scrupule şi ştaif în interacţiunile cu ceilalţi, fără pretenţii intelectuale deosebite. Sunt şi lucruri care-i măresc cota de simpatie: ţine un anticariat de cărţi rare, are de gând să dea lovitura pe piaţa literară, manifestă totuşi ceva compasiune către semeni, cât şi interes răzleţ către “cele înalte”. Odată ce ai trecut peste mirare sau enervare, îţi dai seamă că portretul de tărănuş sudist e inedit, dar natural, iar aerul său de zeflemea frustă nu distruge farmecul new-orleansian al contextului, ci se armonizeaza de minune cu tonul camp al unor scene (şi le salvează de un ridicol total). Nu trebuie să fii de acord cu ce zice sau face personajul ca să recunoşti la sfârşit că e bine construit.

De fapt, aerul jocului se inflamează deseori de camp din această ciocnire între scenele rudimentare de care aminteam mai sus şi personalitatea de golănaş a lui Gabe. Probabil că această tentă n-a fost percepută ca atare în ’93, când realismul acţiunii şi psihologia personajelor erau inovaţii mai directe, dar este delicios să observi cum, între timp, o combinaţie de factori tehnologici şi culturali externi au scos la iveală această nuanţă. Puriştii vor strâmba poate din nas, dar eu cred că vorbim despre o îmbogăţire, şi nu o sărăcire a fondului atmosferic. Este poate unul dintre cele mai puternice argumente pentru care v-aş recomanda să nu ignoraţi originalul în detrimentul versiunii moderne, care e posibil, dacă nu probabil din ce am văzut până acum, să încerce să şteargă aceste urme ale timpului.

Ca să mă întorc la Gabriel, sfârşitul jocului e mai didactic, în sensul în care băietanului i se revelă că duce o existenţă frivolă şi este îndemnat către calea virtuţii. Iarăşi, a tins să nu mă deranjeze foarte tare, fiindcă personajul are o evoluţie din punctul A în punctul B, cu cauze şi efecte, cu tatonări şi retrageri, nişte etape – un lucru nu foarte des întâlnit pe vremea aceea. Privind retrospectiv, se pot distinge fundamentele narative pentru continuări, deşi vom vedea în retro-urile respective că trilogia a evoluat sinuos.

Grace Nakimura, asistentă personală şi ajutor în librarie, nu are un rol la fel de semnificativ ca mai tarziu, fiind un personaj static, nejucabil, care serveşte doar la procurarea de informaţii şi cimentarea unor concluzii (prin dialog) la care jucătorul trebuie să ajungă. Din punctul ăsta de vedere, Fate of Atlantis (cu un an înainte), unde Sophia Hapgood îl însoţea activ pe Indy, şi Day of the Tentacle (cu 6 luni înainte), unde alternam între 3 personaje, o luaseră înainte. Altfel, Grace e o prezenţă extrem de agreabilă (excelentă voce) şi bine individualizată, ca mai tot restul casting-ului. Cum în general conversaţiile sunt lungi şi cărnoase, mi-aş fi dorit poate mai mult explorată legătura dintre Gabriel şi Malia Gedde, dar să nu fim prea-prea.