Gameplay-ul…
…poartă câteva mărci idelibile Sierra, cum ar fi totalul de puncte, la care poţi ajunge doar executând anumite acţiuni posibile, dar nenecesare terminării jocului (sistemul are ceva iz timpuriu de achievements) sau faptul că se poate muri (şi vă sfătuiesc să salvaţi des în a doua bucată a jocului). Dar reprezintă şi un efort de modernizare, de diversificare: fiecare din cele 10 zile ale jocului e văzută ca un capitol în sine, o unitate de sine stătătoare în interiorul căreia explorarea capătă mai multă libertate, iar jocul o nouă cursivitate. Sunt, dacă vreţi, seminţele gameplay-ului destul de complex şi dificil din partea a treia. Puzzle-urile mi s-au părut potrivit de dificile, dar trebuie să iau în considerare că rezolvarea multoră îmi răsărea din amintire.

Pentru a interacţiona cu diversele obiecte sau persoane, e nevoie să schimbi manual (clic dreapta) acţiunea pe care o ai la dispoziţie; multora se prea poate să li se pară enervant, însă odată ce înveţi ordinea acestora, navigarea între ele se face lin. Interesant, avem la dispoziţie atât opţiunea de a chestiona, cât şi de a vorbi cu personajele: în primul caz, se face trecerea într-un ecran separat, cu un set de întrebări mai consistent şi în care putem admira şi bustul interlocutorului; în cel de-al doilea, purtăm o conversatie mai frugală.

Încă un punct important îl reprezintă absenţa oricărei denominaţii a obiectelor de pe ecran. Nu ştim, deci, care poate fi folosit, care inspectat, care ridicat sau care este doar de decor. Voi auzi iarăşi murmure impacientate: ei bine, chiar dacă uneori te mai împotmoleşti în pixel-hunting, sistemul are şi avantajele lui, pe care veteranii le vor recunoaşte mai repede. Senzaţia aceea de colivie, de drum dinainte trasat, de mură-n gură, de ţinut de mânuţă, spuneţi-i cum vreţi, lipseşte aici. E oarecum reconfortant (şi nu spun că trebuie să ne întoarcem în timp) să mai joci şi un astfel de adventure după ceva vreme.

Naratorul – personaj secund
Despre grafică, vă daţi şi singuri seama din poze cât de mulţi pixeli suportaţi pe cm². Sunetul merită, însă, să fac câteva precizări. Prima, că cine a ales actorii de voci a făcut o treabă superbă, caci ele cad în perfect acord cu caracterul şi temperamentul personajelor. A doua este că avem drept narator, care va interveni suficient de des încât să devină un fel de personaj secundar, o voce feminină de mulatră, cu tonuri insidioase şi modulări ironice de mai marele drag. E incredibil de păcat că remake-ul va trebui să se mulţumească cu o altă interpretare, iar pe aceasta o consider unul dintre cele mai mari hopuri de trecut în tentativa de reactualizare. Finalmente, muzica nu este foarte variată, dar are uneori o notă vag sinistră care surprinde destul de bine aburul new-orleansian şi nişte ritmuri de tobe antrenante, de m-am surprins săltând în scaun.

Aşa începe saga…
Cam acestea au fost consideraţiile asupra primului Gabriel Knight. E evident că jocul a îmbătrânit oleacă, astfel încât e recomandabil să îl abordaţi cu ceva indulgenţă. În principiu, cei pasionaţi sau cei care îl pot încadra într-un context, luând în calcul epoca şi specificul ei, n-ar trebui să se gândească de două ori în a intra direct în original. E în continuare un adventure bun, viabil din punct de vedere al construcţiei chiar şi astăzi, un exemplu de marcă al gameplay-ului clasic. Istoric vorbind, rămâne unul dintre primii vestitori ai unui nou curent mai pregnant realist şi un titlu care se poate mândri cu faptul că anii i-au adus câte ceva în plus, chit că efectul a fost involuntar.