CRC ERROR://Simțeam nevoia unei resuscitări, preferabil înainte de a trece încă o dată prin puhoiul de material adunat haotic într-un folder gălbejit, fixat pe cluster-ele unei partiții dezordonate. Nu știu câți au o partiție dedicată neglijenței, dar a mea începe să mă îngrijoreze. Mi-am primit resuscitarea fumând cea mai râncedă țigară matinală și sorbind o cafea rămasă în cana filtrului din timpuri imemoriale, în timp ce îmi bombardam urechile cu bâzâitul OST-ului Skyrim, redat pe un Commodore 64. S*I*N*G*U*R*A chestie capabilă să-mi scoată din cap Paco, The Judo Popcorn. Cu doar zece minunte mai devreme, Josh Burns mă hipnotiza cu portretele lui inspirate din Voltron, amintindu-mi de ce imaginația juca un rol mult mai important în trecut. Mintea umană umple incontrolabil spațiile punctate, adăugând detalii și nuanțe acolo unde li se simte nevoia. Așadar, dacă îmi doresc un trip psihedelic, comportamentul meu deviant are nevoie de mai multă profunzime și personalitate. Trebuie să mă întorc repejor în trecut – nu oricum sau oriunde, ci în trecutul trăit, cel experimentat la prima mână. Or, pentru un aspie instabil, geneza excitaților cerebrale provocate de arta ludică s-a produs în fața unui televizor, cu un controller de ATARI2600 în mâini.

“Rise and shine, Mr. Freeman. Rise … and … shine.”

 “I’ve been having these weird thoughts lately. Like, is any of this for real or not?” 

FORMAT C://Cum am ajuns în clubul posesorilor de ATARI 2600 contează prea puțin. Drace, nu vreau încă o paranteză! Simt nevoia unui asistent, cineva care să-mi strige în ureche „Demontezi structura unui text, idiotule!” la intervale fixe. În orice caz, regret și acum incapacitatea mea deplină de a înțelege că mă aflam în posesia unei adevărate comori tehnologice. Deși epoca ATARI era o amintire, un ecou, eu mă agățam cu dinții de o relicvă ce refuza cu dârzenie capitularea. Consola mea era un monument, un templu în fața căruia credinciosul se prosterna printr-o poziție ancestrală: picioarele încrucișate sprijinind greutatea trunchiului, cu ochii ridicați spre ecranul televizorului și mâinile aduse împreună, ferm fixate pe controller. Mana albăstruie, emanată de electronii care bombardeau ecranul, ejaculați prin tubul catodic, fertilizau un creier proaspăt și energetic. Descrisă ritualistic, imaginea unui Jucător îngenuncheat în fața Jocului capătă conotații mistice, explicabile numai prin prisma metaepistemologiei. Dar cum altfel poate fi descris un act spiritual, amenințat în permanență de culori vulgare aranjate într-un pattern distrofic? Ce te poate feri de satanicul GLITCH SCREEN, dacă nu o catedrală zidită din lumină sintetică?//

PS: Este foarte greu să vorbești despre structura moleculară a jocurilor, în special atunci când ești convins că jocurile sunt artă. Cum poți izola un caz particular, dacă vezi în orice exemplu unul perfect, numai bun de analizat? Mă simt de parcă aș încerca să sfidez natura, separând spirala ADN în 6, 7, 20 de ramuri, toate demne să dea mai departe viață…