Anul trecut, FIFA şi-a propus să inoveze. Cu un 17 măreţ în coadă, un engine rafinat şi mecanici de joc îmbunătăţite, cei de la EA Sports au încercat să scoată la înaintare un simulator de fotbal complet. Fiţi atenţi la termenul „complet”, pentru că această ambiţie afectează direct următorul FIFA 18 – şi, culmea, se extinde indirect asupra competiţiei, despre care urmează să discutăm în viitorul apropiat.

Adrian a prezentat deja demo-ul, momentan singura mostră de FIFA 18 la care universul a avut acces pe PC, Xbone şi PS4. Sincer să fiu, l-am încercat abia acum două zile pe consola Microsoft, alături de un amic experimentat. În orice caz, nu are rost să trec iarăşi prin descrierea conţinutului şi cred că este absolut subînţeles faptul că nu voi mai pierde vremea explicând ce este FIFA şi cât de mult înseamnă pentru fotbalul virtual: dacă PES este o Toyota Prius, FIFA e un Porsche uns cu toate alifiile.

Dar aici intervine fix ambiţia EA menţionată mai devreme: ce poate să facă FIFA 18 în plus când 17 a vrut să facă deja totul? La urma urmei, când pui mâna pe controler prima oară, ai senzaţia că joci acelaşi joc. Tot Frostbite îţi propulsează echipa pe teren, grafica arată în continuare grozav (anul acesta, mult peste rivalul japonez), are stil din plin, iar controlul rămâne precis şi natural, sincronizat cumva cu fidelitatea biomotricităţii resimtiţă în stick-urile analog. Apoi parcurgi câteva meciuri şi înţelegi…

…că ăştia au strecurat în fiecare element definitoriu – în orice componentă vitală pentru gameplay –, câte o chichiţă ce are rolul de a rafina calităţile versiunii precedente. Din toate punctele de vedere, FIFA 18 este un patch. Cel mult un expansion dedicat lui Cristiano Ronaldo. Ca atare, se simte şi se joacă aşa. Nu trebuie să îţi modifici strategiile la nivel macro, de echipă, sau micro, concentrate pe un singur jucător (ori chimia dintre doi-trei oameni), căci cele din FIFA 17 au rămas perfect valabile. Însă tehnologia Real Player Motion şi sistemul Team Style trimit unde sensibile, perceptibile cu vârfurile degetelor şi ramurile neuronilor.

FIFA 18 te forţează să gândeşti în situaţiile 1 vs. 1 mai mult decât ai putea crede, lipsa de răbdare conducând repede la frustrare. Jucătorii au personalităţi şi mişcări unice, chestie care nu percutează imediat în creierul celor formaţi pe calapodul FIFA 07, unde dinamica se alimenta numai cu valori fixe. Acum trebuie să înţelegi cum şi de ce CR7 contează, altfel rişti să nu îi exploatezi niciodată potenţialul la maximum. Personajul nu mai este doar o statistică – un cartonaş FUT – ci un element tridimensional recreat prin mo-cap şi analiză de adâncime. Şi, pe bună dreptate, începi să simţi chestia asta cu cât joci mai atent.

Secretul este să priveşti relaţia dintre ce îţi oferă Team Styles când alegi un club şi ce ai putea să faci cu tacticile reale manifestate printr-un Ribery sau un Bale. Personal, apreciez faptul că am libertatea să fac ce vreau cu materialul sursă, fenomen tradus prin satisfacţia unor goluri care nu îmi luau prin surprindere doar adversarul –uneori eram la fel de surprins. Pe de altă parte, când m-am trezit cu mingea în poartă şi Neuer perplex, jocul mă lăsa să observ punct cu punct unde greşisem. Cinstit, nu?

Până la review nu mai este mult, aşa că vă rog să încercaţi demo-ul şi să aveţi puţine răbdare. S-ar putea să fie răsplătită cum se cuvine de FIFA 18.