Primul meu animal de companie a fost o pată. N-am avut prieteni imaginari, am avut o pată. Nu mă întrebați cum, căci nu ca să mă laud am scris acest text, dar la cei cinci ani ai mei știam ce e un trilobit, cunoșteam diferența dintre amoniții jurasici și cei biblici, puteam despărți în silabe Tyrannosaurus rex și, ocazional, scriam cu creta pe trotuarul din curte cele zece porunci spre încântarea babelor din vecini care-și scuipau în sân și mă vedeau deja mitropolit. Însă cuvântul pată mi-era complet străin. Nimeni nu s-a deranjat să definească formațiunile ciudate de culoare ce-mi apăreau pe genunchii pantalonilor de fiecare dată când alergam cu melcii prin iarba din curte.

Într-o după amiază, când bunica mă pusese pe masa din în bucătărie (nu ca să mă gătească, masa era singurul loc de unde nu puteam evada în grădină, unde sigur m-aș fi murdărit încercând să fac un recensământ al omizilor de pe verze), am observat ceva nou și ciudat pe dulapul verde de lângă masă. Curios din fire, mi-am întrebat bunica ce e lighioana de pe dulap. Semăna cu o cămilă din atlasul meu zoologic, dar, în funcție de unghiul din care o priveai, la fel de bine putea fi o moluscă din triasic sau profilul unui Lophius. Fericită că n-o întreb pentru a douăsprezecea oară dacă morcovii feliați de ea vor ajunge în ciorbă, în supă sau pe masa nutriilor care sigur vor ajunge pe grătar, bunica mi-a răspuns că pe dulap este o pată. Fiindcă n-am văzut-o niciodată în atlasul meu zoologic primit la patru ani și ceva de la un unchi mai îndepărtat, pasionat în egală măsură de analiza matematică și științele naturale, am crezut că e un animal necunoscut naturaliștilor. Și e doar al meu. Cuprins de febra cunoașterii, fericit că am și eu o viețuitoare numai a mea, am renunțat la scurtele expediții de cercetare în curte și mi-am petrecut ore în șir vorbind cu pata. Nu, nu m-am așteptat să-mi răspundă, căci nu-s nebun. Cum să-ți răspundă o necuvântătoare? M-am străduit să-i dau un nume, dar nu i s-a potrivit niciunul, deci m-am decis s-o numesc pur și simplu “pată”. Când nu vorbeam cu pata, încercam să-mi dau seama unde trăiesc petele. N-a fost o simplă curiozitate științifică. Încă de mic eram un individ empatic, iar pata mea nu părea foarte fericită. Simțind-o puțin melancolică, vădit nemulțumită de ceva, și cunoscându-mă ca un om bun, care s-a îngrijit să nu-i lipsească absolut nimic din cele trebuincioase unei pete, am dedus în scurt timp că petele sunt animale gregare, iar a mea trebuie să se fi rătăcit de semenii ei, de aceea este tristă. Însă, pentru a reda-o naturii, era absolut necesar să stabilesc cu exactitate arealul petelor. Da, cunoșteam și cuvântul “areal”.

Neavând un punct clar de pornire și dulapul fiind verde, am concluzionat că pata este un animal erbivor. Prin urmare, mi-am imaginat un tărâm exotic, veșnic verde, unde petele se nasc, trăiesc și iubesc lipsite de grija zilei de mâine. Seara, când închideam ochii, puteam vedea cirezi imense de pete păscând liniștite, sau migrând către alte pășuni mai bogate. Încercam să le număr. Câteodată, când ajungeam cu numărătoarea la trei mii, trei mii și ceva, șapte băștinași supli, cu pielea arsă de soare, se strecurau aproape nevăzuți prin iarba înaltă și, răbdători, așteptau ca o pată să se despartă de grup. La un semn discret al liderului (avea o dungă roșie în plus pe obraz și un + mititel pe scut), sulițele străpungeau pata. Nefericita cădea la pământ, se zvârcolea o vreme și își dădea obștescul sfârșit cu un muget sfâșietor. Forte rar, cam o dată la câteva luni, de obicei după o zi grea la grădiniță, un băștinaș neîndemânatic greșea ținta, pata suferea mai mult decât de obicei, iar vânătorii erau nevoiți să-i curme chinurile cu securile. După ce se asigurau că pata este lipsită complet de viață, căci s-au înregistrat cazuri (când mâncam ciocolată înainte să dorm) în care un vânător mai ghinionist fusese lăsat infirm pe viață de o pată care se încăpățâna să trăiască, băștinașii o legau de un par lung de aproximativ doi metri și o transportau la corturi, unde era transformată în provizii pentru anotimpul ploios. Nu înainte ca vânătorul care a greșit ținta să fie aspru criticat în fața întregului trib. Însă, în vis, băștinașii nu vânau niciodată mai mult de o pată.

Ceva mai târziu, când am primit permisiunea să folosesc stiloul, magia a început să dispară. Am determinat cu un oarecare grad de exactitate că habitatul petei e preponderent alb și trebuie liniat zilnic. Tot atunci, am descoperit că pata nu e un animal chiar atât de rar și nobil pe cât îmi închipuisem eu că ar fi. Unii oameni în care aveam încredere și tovarășa învățătoare, în care nu aveam, o femeie foarte tolerantă atunci când n-o numeai doamnă din greșeală, o considerau un animal dăunător și toţi o priveau de sus. Prin clasa doua, am stabilit empiric că arealul petei este mult mai întins decât anticipasem eu în clasa întâi şi că nobila pată este, într-adevăr, un dăunător de temut. M-am consolat cu gândul că pata mea este domesticită şi am renunţat la ideea de a o reda naturii, unde va fi hulită, vânată fără milă, tratată ca un delicvent de drept comun şi stropită cu clor de oamenii care te-au crescut şi pe care nu-i credeai în stare să facă rău unei muşte.

Contrar aparențelor, istorisirea de mai sus nu e o plăsmuire a imaginației mele. Dacă nu mă credeți pe cuvânt, repetați cuvântul “pată” de minimum o mie șapte sute cinci zeci de ori și aruncați în cel mai apropiat perete, de preferință alb, sticluța de ulei esențial pe care-l ardeți atunci când vă pute casa. Admirați rezultatul preț de două minute, după care chemați un membru al familiei și întrebați-l ce e pe perete. Dacă totul merge bine și nu vă treziți în cămașă de forță sau, mai rău, cu o bidinea într-o mână și o găleată de lavabilă în cealaltă, vi se va răspunde că pe perete se află o pată. Felicitări, tocmai aveți un animal de companie care nu consumă, nu face zgomot și răspândește un miros plăcut de levănțică.

PS: Fiindcă textul (care îmi place în mod deosebit) de mai sus, adică ultima mea mugetare oficială, a dispărut o dată cu revista, site-ul și un ghid de Matlab din redacție, m-am gîndit că ar fi bine să fac cu el ce n-am reușit cu pata. Adică să-l redau Internetului, unde îi este locul.