Mai mult, schema de control funcţionează eficient în momentul utilizării sau trecerii de la un personaj la altul – când este rezolvat un puzzle, în explorare ori în timpul luptelor. Nimic prea dificil, ceea ce va favoriza accesul celor mici la conţinutul jocului. De fapt, nu am întâlnit vreo situaţie care să-mi pună probleme, probabil fiindcă accentul cade pe story şi umor. Cum L:TH este loial în mare măsură doar imagisticii filmelor, locaţiile, personajele principale şi monstruleții  vor fi uşor de recunoscut, iar conexiunea la nivel emoţional se va realiza repede. Pe lângă asta, fiecare membru al companiei de pitici dispune de abilităţi unice, potrivite în situaţii speciale. Bilbo evoluează într-un mod specific oricărui erou de RPG, deşi principala lui armă rămâne întotdeauna superba sabie Sting, în timp ce Inelul îi oferă invizibilitate şi puterea de a construi structuri Lego invizibile. Dacă tot am deschis subiectul structurilor, trebuie să ştiţi că asamblarea mecanismelor se rezumă la selectarea pieselor corecte dintr-o listă – din nou, un proces extrem de simplu şi intuitiv, dar cu care se puteau face chestii mai interesante. Noroc cu modul co-op, unde prezenţa unui partener sporeşte gradul de divertisment şi generează momente caraghioase.

Totuşi, nu cred că Lego: The Hobbit este un joc memorabil, în ciuda distracţiei simple, inocenţei şi umorului. Fără îndoială, copiii vor aprecia cel mai mult transpunerea primelor două filme din trilogie într-un joc. Smaug apare în toată măreţia lui draconică şi tronează cu prezenţa sa de rău augur peste aventura curajoaselor figurine din plastic. Eu nu am reuşit să mă îndrăgostesc profund de creaţia studioului Traveller, însă am rămas plăcut surprins şi cu certitudine mai puţin plictisit decât am fost în timp ce priveam An Unexpected Journey şi The Desolation of Smaug. Aşadar, îl recomand cu precădere celor mai entuziasmaţi fani Tolkien + Lego + Peter Jackson.