Pe-un picior de play, pe o gură de Grimrock Doi, iată vin năvalnic… 4 eroi!
Stânca Neprimitoare 2 este o partitură foarte ciudată. Prezentată şi vândută ca o întoarcere la rădăcini, o odă adusă legendelor de mult apuse, ca Might and Magic, Wizardry, Eye of the Beholder, Ultima Underworld, Ishar şi aşa mai departe. Dacă v-aduceţi aminte cu plăcere de aceste nume, mai adăugaţi un punct notei – LoG şi LoG II sunt special construite pentru voi. Dungeon Crawler-e deci. Jocuri în care vezi prin ochii eroului (First Person) şi porneşti într-o aventură dură, cu puzzle-uri dificile şi dese, cu secrete bine ascunse, capcane la tot pasul şi inamici surprinzători. De obicei eşti lăsat să colinzi şi să-ţi încerci norocul oriunde vezi cu ochii (Open World), explorarea devenind astfel principala caracteristică a genului. Povestea este mai puţin importantă, dar niciodată uitată. În LoG II, nava pe care eşti de 4 ori prizonier este deviată de o forţă malefică de la curs şi strivită de stâncile care împrejmuiau o „mică” insulă. Cu noroc supravieţuieşti şi realizezi că eşti prins pe această bucată de pământ, cel mai probabil cobaiul unui vrăjitor dement. Avansezi curios. Un prim inamic, o primă ghicitoare, câteva cârpe cu care te poţi îmbrăca, o sabie ruginită, o ciupercă otrăvită. Construcţii vechi, trape, mecanisme, pare că insula a fost odată locuită şi… aventura începe. Ce sentiment minunat – activat şi consolidat în mintea-mi de cărţi precum Insula Misterioasă a lui Jules Verne, sau de foiletoane ca Aventurile submarinului Dox (pe margine găsiţi alte volume), pe care, după cum vedeţi, vi le şi recomand. Nu ştiu cât mult m-ar mai încânta acum Dox-ul, dar când eram mic a produs adevărate explozii de imaginaţie. Eram fermecat.

Din jocurile înşirate mai sus nu am terminat decât Wizardry 8, pe care l-am găsit excelent. Nici măcar de primul Grimrock nu m-am atins, ceea ce mă face să cred că în acest caz nu o să fiu chiar cel mai competent recenzor. Sau din contră, poate aşa pot aprecia mai bine cât de joc şi de fun este LoG II, fără a privi prin prisma experienţelor trecute. Rămâne la aprecierea voastră. Dacă ne luăm după minireview-urile Steam (90% dintre ele recomandă jocul), a doua venire a Stâncii Neprimitoare este tot ce îşi poate dori un iubitor de Dungeon Crawler-e. Un Grimrock 1 dus la perfecţiune, mai mare, mai interesant, mai complex, cu exterioare, ciclu zi-noapte, cu adevărat open-world, ceea ce-l face, implicit, şi mai dificil. Îmi e uşor să recomand LoG II tuturor celor care l-au jucat pe primul şi vor mai mult, dar oare e la fel de primitor cu noii veniţi? Eu m-am uitat peste notele primite, am învăţat rapid că e un RPG cu grad mare de dificultate, cu puzzle-uri şi aventuri pe o insulă misterioasă şi mi-am spus:
Sunt Pregătit!

Nu eram. RPG-urile actuale, cu precădere cele la persoana întâi, şi-au modernizat toate mecanicile de joc. Ne putem mişca în orice direcţie dorim, putem întreprinde sute de acţiuni, acţiuni care, chiar şi aşa imaginate, magice, SF, au devenit din ce în ce mai logice, mai… realiste, mai aproape de adevărurile fizice şi chimice ale lumii în care trăim. În Grimrock parcă joci şotronul în loc să te deplasezi şi mai ai şi-un reumatism cronic, care te forţează să te întorci spre stânga sau dreapta cu tot corpul. Halal eroi! De fapt, când te întorci, întorci tot grupul, pentru că toţi păşesc şi se rotesc împreună, sunt un tot unitar, ca şi cum ar suferi de… siamezită. Deplasarea în LoG e un ritual. Faci un pas şi sari pe următorul pătrat, apeşi E sau Q de două-trei ori, pentru a te roti cu câte 90 de grade, îţi alegi direcţia pe care vrei să mergi mai departe (nord, est, sud sau vest), apeşi din nou pe W şi mai sari un pătrat. Jocul seamănă, din acest punct de vedere, cu Myst IV. M-am obişnuit rapid cu aceste limitări, mai mult pentru că obsedez în a cerceta fiecare bucăţică de hartă când joc un RPG, iar acest mod de mişcare m-a lăsat să realizez foarte repede unde pot ajunge şi unde nu. Vizibilitatea nu îţi este neapărat redusă, pentru că poţi ţine apăsat click-dreapta pentru a-ţi debloca gâtul şi arunca o privire de jur-împrejur.

Când a apărut primul răufăcător (o ţestoasă supradimensionată), am realizat că jocul este un şah în care toate piesele sunt ture. Te postezi în faţa inamicului şi începi să-i cari, sperând, în acelaşi timp, că nu o să te muşte sau ce-ţi face el acolo, prea tare. În plus, jocul se încăpăţânează să nu fie pe ture (ha, e cu ture, dar nu pe ture) şi nici nu vine cu un buton de pauză, pentru a te lăsa să dai ordine echipajului. Click stânga pe duşman, click dreapta pe duşman… canci! Suntem forţaţi să apăsăm sub portretul fiecărui membru al trupei pentru a-i face să-şi folosească acareturile echipate. Toate armele şi acţiune ofensive vin cu propriul timp de reactivare, eroii poziţionaţi în spatele primilor doi nu ajung la inamici, pietrele se termină imediat (nu găseşti decât două la început) şi trebuie să le culegi de pe jos manual şi să le reechipezi după ce le-ai azvârlit, în timp ce vrăjile trebuie desenate într-un pătrăţel pentru a prinde viaţă. Toate aceste acţiuni se fac într-un spaţiu mic din colţul din dreapta-jos, ceea ce te forţează să-ţi muţi privirea în acea zonă în loc să priveşti acţiunea… simţeam că-mi urcă tensiunea. Nu am nimic împotriva RPG-urilor în care luptele se desfăşoară în timp real, dar aici alegerile îmi păreau contraintuitive şi nerealiste, complicate forţat doar de dragul de a le complica. Mai grav îmi părea însă faptul că nu vedeam niciun viitor strategic. „Asta o să fac până la sfârşit? O să mă postez în faţa inamicilor şi o să mă rog ca armele şi abilităţile mele să dezvolte suficient damage pe secundă pentru a trimite duşmanu’ pe lumea cealaltă mai repede decât încearcă să o facă el?” RPG-urile în care conduci destinele unui întreg grup sunt majoritatea pe ture, te lasă să le pui pe pauză sau măcar să automatizezi atacurile şi acţiunile combatanţilor, tocmai din acest motiv, pentru că astfel ai timp să gândeşti şi să diversifici strategii, să schimbi arme, vrăji, să reorganizezi oştenii şi aşa mai departe. Aici însă…