În momentul în care cei de la Avalanche Studios au decis ca jocul să nu urmeze firul filmului, ci să-şi spună propria lui poveste, nu prea am înţeles ce s-a întâmplat. Primele filme Mad Max sunt printre cele mai influente pelicule create vreodată, mai ales în industria jocurilor, şi, totuşi, producătorii au ales o altă cale. Apoi, am văzut filmul şi am înţeles. E imposibil (cred) să reproduci într-un joc open world nebunia creată aici. Fury Road are o coreografie minuţios pusă la punct şi dezvoltă acţiune la superlativ. Dar mă opresc… înainte de a mă duce la cinema, am citit câteva recenzii care mi-au ridicat aşteptările mult prea mult. M-am trezit în mijlocul filmului spunând „oau… dar nici pe departe atât de extraordinar pe cât spune toată lumea.” La sfârşit însă…

Încerc să nu vă povestesc nimic din ce se întâmplă, pentru că vreau să vă lovească şi să apreciaţi pe deplin nebunia. Am ieşit din sală (nimeni nu s-a ridicat de pe scaune timp de vreo 60 de secunde după ce numele au început să curgă), am traversat 3 străzi în linişte, în transă parcă, bulevardele păreau goale, soarele apunea frumos, m-am urcat în maşină şi, ca niciodată, am simţit nevoia să merg încet, contemplativ. Am ieşit din parcare şi am continuat în regim de croazieră. Pe unul dintre trotuare vreo 8 tineri se băteau dur (care erau şansele ca acest lucru să se întâmple tocmai atunci?) şi totuşi am trecut pe lângă ei calm şi împăcat. Un singur extra gând mi-a trecut prin minte. Ce bine că stăm într-o ţară în care armele de foc sunt interzise, altfel încăierarea aspră pe lângă care treceam s-ar fi putut sfârşi tragic. Aşa, în cel mai rău caz, unii dintre ei vor ajunge la spital cu câteva fracturi. Ne-am continuat drumul spre casă fără să spunem nimic, încă prinşi în universul suprarealist expus cu măiestrie în film.

Sunt mulţi recenzori care spun că pelicula este una foarte violentă, dar ţin să-i contrazic. Ca şi film de acţiune serios, nu o să vedeţi nimic mai visceral ca în altă parte, cruzimea, asprimea şi sălbăticia anti/eroilor însă… felul în care George Miller (ce geniu!) a conturat vieţile tuturor personajelor, fără a da prea multe explicaţii, fără a folosi prea multe vorbe… tuşele sunt atât de puternice, încât te apasă. Există un moment în film în care Nux, un nebun aşteptat în Walhalla, prinde şi mănâncă un gândac. O secvenţă care, în mod normal, ar fi stârnit în rândul celor din sală dezgust. Nimeni nu a spus nimic. Realizezi că, dacă ai fi fost în locul lui, dacă ai fi trăit viaţa pe care a trăit-o el, ai fi făcut acelaşi lucru.

Aș vrea să povestesc despre atât de multe.. dar puţine pot fi spuse fără a strica bucuria şi mirarea descoperirii acestei demenţe pe roţi. Din punct de vedere vizual şi auditiv noul Mad Max este monumental. Rupeţi-vă de la gură un meniu de fast food şi descindeţi în cel mai mare şi cel mai zgomotos cinematograf pe care-l aveţi în apropriere (IMAX? Cu atât mai bine! 3D? Nu neapărat.), aşezaţi-vă pe rândurile 4-7 central (subtitrarea e prea puţin importantă, nu se vorbeşte prea mult, să fii în mijlocul acţiunii e însă magic) şi delectaţi-vă timp de două ore cu o cursă cu maşini monstruoase, într-un univers apocaliptic cum rar aţi mai văzut. Poate aţi mai descoperit din loc în loc încercări (despre care credeaţi că sunt chiar reuşite: Fallout, Borderlands, Twisted Metal, primele Mad Max), dar până acum nimic atât de necruţător. Iar încep… Am făcut greşeala să mă uit la Furious 7 după câteva zile… Bitch, don’t lose my time with your stupid characters, motives and action. Fury Road a ridicat ştacheta!!!