Incursiunile mele în lumea curselor nebune cu power-up-uri nu au fost multe, dar de fiecare dată m-am bucurat de ele. Există o complexitate ascunsă în spatele titlurilor bune ale genului, dificultatea sporită fiind atuul lor cel mai de preț. O dificultate care cere reflexe și timpi de reacție supraomenești, decizii instant, dar și calm, tocmai în momentele cele mai tensionate. Îmi aduc aminte cum în Rollcage II alergam cu sute de kilometri la oră în spatele primului loc și așteptam ultima linie dreaptă, pentru că singurul power-up pe care îl aveam era un nitro, în timp ce el avea două homing missile, pe care le-ar fi folosit cu siguranță, dacă l-aș fi depășit… Dar astea-s nimicuri. Îmi aduc aminte de tunelurile pline de baraje grele și piloane de susținere ale unei planete și de felul în care puteai merge pe tavan sau pe pereți datorită vitezei excesive, dar mai ales de felul în care trebuia să pre-simți și anticipezi, în stil Dune, cum trebuia să navighezi prin ele în momentul în care selectai cea mai rapidă mașină și activai nitro-urile. Trecerile reușite erau miraculoase.

De la stânga la dreapta: Rollcage Stage II, Star Wars Episode I: Racer și Excite Truck

 
Am rămas cu amintiri plăcute și în urma Star Wars Episode 1: Racer, un joc mediocru spre bun, care reușea să reproducă cu succes câteva momente ale filmului. Viteza de deplasare (vizual vorbind) era la fel de ridicată și erai mereu ocupat, prin comparație cu Rollcage, unde mașinile erau indestructibile, cu menținerea fiabilității și integrității motoarelor cu reacție. Muzica specifică universului și zgomotele pod-urilor transformau toată experiența într-o aventură de milioane în momentul în care „luptele” deveneau mai crâncene. Prin faldurile memoriei mai răsare și Excite Truck, o combinație de curse off-road și freestyle motocros, cu autovehicule 4×4. ET mi-a arătat că sensibilitatea accelerometrului integrat în Remote-ul Wii-ului e destul de ridicată pentru a permite manevre de finețe. Modul de control te „forța” să ții controler-ul cu două mâini și să-l rotești ca pe un volan. Imediat ce m-am încăpățânat să termin cu S toate cursele, jocul s-a transformat din bun în foarte bun. Nu o să uit niciodată salturile enorme pe care le reușeam (peste râuri, case, portavioane), dar nici cascadoriile acrobatice și echilibristica de redresare, necesară pentru a reuși aterizări perfecte, atât de importante în economia (viteza) jocului.
 
 
Deși genul îmi place, foarte rar mi se întâmplă să aștept un astfel de titlu să apară. Mario Kart 8, a fost însă diferit, îmi doream să fie bun și să relanseze Wii U pe orbită, pentru că îmi pare o consolă deosebită, dar mai ales pentru că nu vreau ca Nintendo să dispară. Mașina de produs hype a companiei a plusat și ea, recenzorii spuneau mai toți că arată și se joacă incredibil. Vine cu o promoție care te lasă să download-ezi un alt titlu Nintendo AAA gratuit. 60 de cadre pe secundă. Ce să mai, corpu-mi era gata! Am pornit jocul încântat și am început, ca orice review-er care se respectă, în singleplayer cu primul campionat, de 50 centimetri cubi. Și m-am dezumflat… Viteza, dificultatea, complexitatea, așteptate, erau de negăsit. A trebuit să treacă ceva timp până mi s-au deschis ochii și am realizat că: