Obișnuiesc să culeg melcii care-mi ies în cale și să-i transport de urgență acolo unde cred eu că au ei treabă. Înainte să mă acuzați că iau decizii în locul melcilor și nu-i las să gândească pentru ei, să știți că niciodată n-am debarcat aleatoriu un pasager nevertebrat, ci am dezvoltat un sistem complex, cu multe variabile, de aproximare a voinței melcului, care ia în calcul direcția și consistența dârei de mucus, orientarea tentaculelor, poziția ochilor, dilatarea irisului , cantitatea de verdeață și gradul de umiditate a celui mai apropiat petic de iarbă. Nu-i un sistem perfect, sigur pe lumea asta există cel puțin un melc nemulțumit de serviciile mele, dar consider că mi-am făcut datoria față de neamul lor, chiar dacă vreunul dintre ei a ajuns pe teritoriul unei rude pe care n-o suporta. Sau poate sub talpa bețivanului înrăit cu care speriem noi gardul viu atunci cînd nu vrea să-și termine fotosinteza din farfurie. Măcar nu și-au dat obștescul sfârșit sub talpa mea.

Ca de obicei, Universul s-a hotărât să mă testeze folosindu-se exact de micul meu aranjament cu melcii. Mă deplasam către comuna de baștină în autoturismul familiei și tocmai trecuserăm de calea ferată când, ca într-un banc prost cu ardeleni deștepți, ne taie calea un melc. După ani de experiență cu melcii, am determinat într-o fracțiune de secundă că ambițiosul gasteropod avea de gând să ajungă la loc împădurit, loc cu umezeală și verdeață și ferigi și frunze. Pentru cititorii noștri melci, să știți de la mine că raiul se află întotdeauna pe partea greșită a șoselei. Animat de același instinct dacic de kamikaze, instinct care îi împingea pe strămoșii săi, cei mai vitezi (sic) și mai aerodinamici dintre melcii traci, să facă slalom printre sandalele legiunilor de romani care circulau regulamentar pe drumurile de ei construite, melcul reușise să ajungă în mijlocul șoselei atunci cînd Universul mi l-a scos în față. Am făcut un alt calcul scurt și, inspirat de povața lui Spock din Wrath of KHAAAAAAAN!!!!, am decis că nevoile familiei mele depășesc nevoile melcului, căci el era singurul care dorea să ajungă în loc cu verdeață în timp ce noi trebuia să ajungem într-un loc cu o cantitate medie de verdeață și ceva mâncărică. Vii. N-am tras de volan, mi-am mușcat pe ascuns brațul care se pregătea să țîșnească spre frîna de mînă și, cu un calm care nu mă caracterizează, l-am rugat pe șofer, care nu întîmplător mi-e tată, “Ocolește, te rog, melcul ăla”.

N-o să vă țin cu sufletul la gură, melcul a scăpat nevătămat, însă noi era să ratăm o curbă fiindcă omul de la volan și-a luat ochii de pe șosea și m-a privit în tăcere preț de cîteva secunde. M-am uitat și eu la el, tot cîteva secunde, că mi-a fost frică, și cu mare greutate mi-am înghițit continuarea logică a rugăminții care era să ne bage în gard.

Dar îl rog acum, că n-am avut somn toată noaptea.

“Poți opri puțin? Vreau să-l duc în pădure…”