După un preview publicat în paginile frumoasei şi înhumatei noastre reviste, după o lungă perioadă petrecută alături de varianta completă a jocului şi – mai ales! – după o perioadă prelungită de nostalgie amestecată cu dezamăgire, impresia mea finală despre cel mai nou capitol Might and Magic poate fi rezumată într-o singură întrebare: Unde eşti tu, Caneghem, Mărite Creator? Acum, nu vreau să fiu înţeles greşit, căci pentru populaţia generală îndrăgostită de dungeon crawling, Might and Magic X: Legacy este un joc cel puţin satisfăcător. Însă pentru mine, tocilarul crescut şi format în matriţa M&M V-VIII, Legacy nu reuşeşte să percuteze mereu acolo unde trebuie. Pe deasupra, seria nu atârna într-un singur punct forte, ceea ce multiplică nivelul de efort necesar pentru a menţine farmecul jocurilor precedente într-o producţie modernă. Dacă aţi intuit deja principala problemă (hint: stilul old-school matusalemic raportat greşit la standardele prezentului), atunci aveţi un Cico şi un pescăruş de Sibiu din partea mea.

Îndepărtarea de peisajul fantasy glorios din Erathia şi ignorarea celor mai evocatoare calităţi moştenite odată cu ADN-ul Might and Magic par, pe bună dreptate, decizii totalmente eronate şi ridică semne de întrebare la adresa intenţiilor producătorilor. Un exemplu similar este relaţia dintre Heroes III, V şi VI. Mai exact, deşi V-ul a ştiut cum se poate valorifica frumuşel tradiţia moştenită din moşi-strămoşi, cel de-al VI-lea bastard marca Black Hole a şters pe jos cu esenţa concentrată Heroes, apoi a trimis un efect de şoc şi groază în rândul comunităţii hardcore. Limbic Entertainment comite cu Legacy o eroare asemănătoare, imitând doar forma, nu şi conţinutul cu aromă retro dulce-pixelată. Or, în cazul jocurilor orchestrate în Cretacic de “sburătorul” van Caneghem, conţinutul avea rolul principal.

Cum spuneam puţin mai devreme, Might and Magic X Legacy pare un RPG complex, construit pe scheletul unui dungeon crawler de şcoală veche (gândiţi-vă la Legend of Grimrock), însă prima impresie devine străvezie imediat ce se trece la alcătuirea unui party de eroi – patru la număr, uniţi printr-o perspectivă first person comună. Senzaţia de role playing hardcore cu adâncime se disipează imediat ce devine evidentă similitudinea claselor, diferenţele dintre un Druid elf şi un Shaman orc rezumându-se, în mare parte, la stilul de joc adoptat. În total, poţi alege din patru rase şi doisprezece clase. Desigur, există o multitudine de vrăji, skill-uri, arme şi abilităţi utilizabile pe parcursul lungilor contacte violente cu monştri întâlniţi pe hartă, chestie care mi-a adus aminte de perseverenţa indispensabilă în Might and Magic VII pentru a învinge un dragon folosind doar arcurile cu săgeţi, ori de luptele melee – augmentate cu vrăji puternice – din fortăreaţa titanilor.

Un party echilibrat sporeşte şansele de supravieţuire, deoarece combat-ul desfăşurat pe ture apelează exclusiv la tactică, în detrimentul dinamicii real-time. Şi cum mecanica turn-based nu le-a săturat poftele retro producătorilor limbici, în Legacy mişcarea se face pe o hartă segmentată în zone rectangulare (tile based) – atât la suprafaţă, cât şi în temniţe. Astfel, gameplay-ul seamănă izbitor de mult cu bătăliile din Heroes of Might and Magic, dar privite prin pupilele a patru perechi de ochi conectaţi la un singur nerv optic: mişti o căsuţă, aplici un ranged attack, monstrul retaliază, arunci cu o vrajă colorată – JAPOW! –, încerci să găseşti spaţiu de manevră în căsuţa adiacentă, monstrul îşi cheamă un prieten de joacă, iar tu te trezeşti blocat într-un culoar rece şi umed. Mai departe urmează un schimb ordonat de lovituri melee, spell casting plastic şi inevitabilul loot lăsat în urmă de lighioana subterană.