Pentru un joc „cu bătăi”, Naruto exală complexitate, poate prea multă pentru jucabilitatea lui competitivă pe termen lung. Vedeţi, un fighting game de succes se concentrează pe o mecanică stratificată, intuitivă la nivel macro, dar dificil de stăpânit la nivel micro. Pot da aici multe exemple, toate superioare producţiei CyberConnect2 din punct de vedere al dinamicii luptelor. Ultimate Ninja Storm 3 necesită un timp îndelungat de adaptare şi presupune eforturi din partea jucătorului încă din primele minute petrecute în arenă. Din această cauză, modul de antrenament devine imperativ în cazul neofiţilor, deşi nu oferă niciodată explicaţiile necesare. Eroare de game design? Nici vorbă, deoarece jocul are ca target direct publicul obişnuit cu fenomenul gameristic Naruto (ar trebui să vedeţi ce succes are în cizma italiană). Am menţionat mai devreme existenţa elementelor de aventură, presărate cu influenţe action pur sânge. Surprinzător, componenta focusată (se foloseşte des cuvântul ăsta în mediul corporate) pe povestea satului Konohagakure – adică Ultimate Story – pune accentul pe naraţiune, personaje, luptele saturate de evenimentele QTE şi zdrobirea de butoane – preferabil cele ale unui controler Xbox360. Trebuie menţionat că jocul se avăntă de la bun început în obişnuita confruntare personaj minuscul vs. Kaiju, o reminiscenţă metamorfozată a impactului dintre naţiunea Japoneză şi cele două bombardamente nucleare.

Prezenţa luptelor cu boşii este binevenită, fiindcă adaugă singurul plus de savoare story-ului anevoios şi eminamente ordinar pentru gamerii aflaţi la stadiul de prunci inocenţi, crescuţi în lumina altor animeuri extraordinare, cum ar fi Kill la Kill. Dar atmosfera din Naruto, per total, este ceva mai tumultuoasă şi incendiară decât cea din asediul pitorescului Hidden Leaf Village, având drept fundament bătaia cu decizii. O, da, bătrâna şi sănătoasa bătaie cu decizii, sistem botezat – cum altfel? – Ultimate Decision Mode! Fiecare Hokage sănătos la cap abia aşteaptă să încingă câte un caft scindat în rezoluţii Legendare ori Eroice, împărţind pumni într-un fel sau altul (COMBO!!!). Or, în arenele interactive, cele 84 de personaje cu abilităţi şi efecte individuale împart mardeală de dragul modului Awakening rafinat, utilizabil acum în condiţii mult mai relaxate. De asemenea, pot fi chemaţi în ajutor alţi doi camarazi ninja, controlaţi de computer, cu scopul transformării luptelor în adevărate confruntări fulminante.  Combo după combo, Full Burst îmi semănă tot mai mult cu Oni, singura diferenţa constând în timpul petrecut alături de fiecare joc: butonez Oni şi acum, după cum veţi vedea într-un viitor retro, însă Naruto nu mă convinge că merită păstrat o veşnicie pe HDD-ul calculatorului şi rejucat de dragul păruielii cu Nouă Cozi. Pur şi simplu îi lipseşte ceva imposibil de identificat, dar fundamental în coagularea formulei finale.

În ciuda efortului depus de producători, Full Burst ajunge târziu pe PC şi nu transmite acelaşi feeling consolist, ceea ce îi reduce drastic din şarm. Este departe de a fi un joc prost, deoarece are la bază un mythos fantastic, cu mult lipici la generaţia 2000-2010. Cine şi-a trăit adolescenţa lângă PS2/PS3, Final Fantasy şi Naruto ştie exact despre ce vorbesc. Oricum, a sosit momentul unei concluzii, în care sper că voi putea rezuma întreg jocul: NARUTO SHIPPUDEN Ultimate Ninja STORM 3 Full Burst este o portare semi-reuşită, un fighting game original, influenţat simţitor de alte genuri, cu o poveste greu de asimilat în lipsa unor cunoştinţe anterioare. Merită achiziţionat de fanii seriei, căci ediţia retail Full Burst aduce 38 de costume noi, peste 100 de misiuni cu recompense în modul Challenge, un personaj nou (Kabuto Yakushi) şi o colecţie de DLC-uri.

Pe el şi pe Ninja lui!