Sfaturi pentru casă și grădină: un portal distrus la timp reprezintă un load în minus și niște puncte adăugate la stima de sine. Alt sfat? Atenție la podele. Orchestra cu ale ei sunete ascuțite le face mai alunecoase decât baba de la colț care spală cu mopu’ pentru 50 de lei pe lună. Nu alerga pe scări că faci infarct. Demonii te vor la cinci metri sub lut cleios și te privesc din unghiuri aproape-moarte unde, în mod dubios, cimentul nu e încălzit de torțe.

Supraviețuirea nu e un scop – e un mijloc

Malachi devine mai puternic cu fiecare sacrificiu uman, astfel ai putea crede că e musai să salvezi toți membrii familiei… chiar și pe ăia de-ți furau banii de țigări când aveai început de mustață. Fiecare „act caritabil” vine la pachet cu bonusuri de viață, rezistență sau arme de luptat cu demonii (revolver, mitralieră, pocal cu aghiazmă de la Arsenie Boca).

Întâlnirile „la întâmplare” cu inamicii pot reprezenta un motiv pentru a rejuca Nosferatu, eventual pe dificultatea nightmare; dacă te prinde ora 2-3 noaptea prin joc, vei avea mai puține motive de sărbătorit pentru că demonii devin din ce în ce mai însetați de sânge cu fiecare minut.

De asemenea, dacă n-ai văzut clasicul Nosferatu, eine Symphonie des Grauens sau ceva serial generic cu vampiri, s-ar putea să nu te prinzi de slăbiciunea lor principală și să obții celebrul bad ending. Veniți de luați lumină!

Grafică, sunet, RTX, clickbait, 2003, la ce te aștepți?!

Jocul „arăta” mediocru chiar și în anul 2003, iar bug-urile își făceau simțite prezența la fiecare al treilea click. Mulți l-au comparat la acea vreme cu Clive Barker’s Undying, existând destul de multe axe încrucișate în x, y și beta pe partea de grafică și gameplay. Totuși, muzica clasică agresivă și sunetele scoase din al 666-lea cerc al iadului fac din Nosferatu: The Wrath of Malachi unul din cele mai atmosferice jocuri horror.