Îmi aduc aminte destul de vag că mai aduceam prieteni pe acasă, jucam GTA: Vice City „cu tura”, ca mai apoi să le bag pastila aia cu „am un joc cu dracu’, sătănel ăla mare, vrei să jucăm?”. Spoiler alert: funcționa destul de des.

„Victima” alegea pastila roșie, îi pasam căștile, setam tot ce trebuie cu o meticulozitate mai mare decât cea a unui inginer chinez. Recunosc, mă cuprindea un sentiment de mândrie combinat cu aroganță infantilă de fiecare dată când victima își lua câte un jumpscare din ăla rău de te sui pe tavan și-ți stă sufletu mirat.

Next level?

Nivelul 2, desigur; ăla în care te-ai plictisit de terorizat copiii de pe uliță și faci planuri diabolice. Dai de primele file ale ocultismului, înveți după câteva încercări nu destul de sinistre să mâzgălești pentagrame cu carioca neagră pe foi A4 și începi să pui afișe prin sat la 11-12 noaptea în serile de vară când știi sigur că n-are nimeni chef să te urmărească cu furca.

La început, timid din fire, împreună cu alți doi tovarăși, le plasam pe gardurile de lemn, porți, poduri și căminul cultural din centru (aka „discoteca de ocazie”). Apoi începusem să aplicăm foilor un gradient gălbui, uneori negru involuntar, folosindu-ne de o brichetă. Nici încercările de a crea trandafirul negru perfect tot prin același procedeu nu au fost în zadar.

Cum am învățat Power Point?

Cu ajutorul lui Nosferatu: The Wrath of Malachi, desigur. Făceam capturi de ecran în joc, art-house pe alocuri, le puneam într-un PPT adăugând titlu, tranziții cât mai încete și muzică din joc. Apoi „le ardeam” pe CD-uri de 700 MB și le împărțeam noaptea, tot prin sat, în locuri strategice (stâlpi E-ON, cel mai des).

Nici că aveau calculator doar 4-5 persoane din sătuc… deci șanse minime ca munca noastră să fie „apreciată”. Nope. Deși puțin cunoscut, Nosferatu e un joc cu atmosferă, cu personalitate, iar în ultimii ani am întâlnit fani pe forumuri cu povești interesante. Poate „fani” e prea puțin; „acoliți” sună mult mai bine.