Câteodată mă gândesc cu groază la teribilele jocuri din copilăria mea: Doom, Postal, Blood, Carmageddon – le-am iubit şi jucat în absenţa oricărei forme de control parental. Exploziile de violenţă pixelată au făcut parte din peisajul natural din fragedă pruncie şi continuă să reprezinte un capitol relevant al experienţelor mele de viaţă. Probabil că felul comic în care am privit ultra-violenţa şi carnagiul virtual a reprezentat o barieră impenetrabilă în faţa influenţelor comportamentale. Am evitat desensibilizarea, m-am ferit de sexism şi am ocolit cu atenţie tendinţa de a imita acţiunile personajelor favorite. Cum era de aşteptat, evoluţia mea a urmat un parcurs normal în proximitatea jocurilor, ba chiar mi-a trezit interesul pentru studiul unor teorii interesante din psihologie.

Din punctul meu de vedere, cred că tendinţa umană de scufundare în oceanul violenţei ludice este o formă de purificare nevinovată şi foarte eficientă – catharsis, dacă preferaţi termenul. Aici, Carmageddon şi-a revendicat tronul prin amestecul de carnagiu nefiltrat, cel mai intens vehicular combat imaginabil şi umor negru/acru. După mulţi ani, Carpocalypse Now rămâne încă un titlu valabil, uşor de savurat, graţie gameplay-ului exemplar. Dar vremurile se schimbă…

…şi un nou Carmageddon intenţionează să îşi înfigă ghearele brutale în minţile unei tinere generaţii. După o campanie Kickstarter de succes – $625,143, adică mult peste cei $400.000 ceruţi – şi un program Steam Early Access la fel de bine primit, Stainless Games turează motoarele prostului gust vehicular britanic, accelerează ironia şi primeşte cu bucurie darul sângelui pe capotă. Informal, treaba stă în felul următor: Carmageddon Reincarnation este un remake buffed-up al primului joc, căci aproape toate elementele din compoziţia nesănătoasă fac trimitere către legendarul Max Pack. Maşinile, piloţii – întreg gameplay-ul se distanţează de liniile trasate în Carma 2: Carpocalypse Now şi reînvie clasicul.

Contactul meu cu versiunea Pre-Alpha nu a fost de la bun început unul idilic, fiindcă nenumăratele probleme tehnice mi-au scos peri albi, dar astfel de situaţii sunt de înţeles atunci când ai în faţă un bloc nefinisat, peste care se construieşte în permanenţă. Oricum, după puţină meştereală prin viscerele PC-ului, Reincarnation rula acceptabil – cu menţiunea că sistemul de test ar trebui să ofere o experienţă sensibil mai cursivă, în raport cu cerinţele menţionate de producători. Însă atunci când rata cadrelor pe secundă rămâne stabilă, noul Carma transmite un feeling grozav de viteză şi brutalitate, analog celui experimentat prin 1997 şi tributar filmului cult Death Race 2000, sub motoul ” Sports as an opiate”.