Chiar dacă ultimele 2 ore de joc au fost pentru mine un grinding prin care încercam să exploatez modalitățile de a obține bani, pot spune că partea de misiune principală a fost interesantă și chiar înduioșătoare. Ar fi mult dacă aș spune despre personaje că au suflet – dar chiar dacă vorbesc într-o păsărească tradusă prin text pe ecran și au o dimensiune mică pe ecran, repricile lor sunt neașteptat de umane.

Mai mult decât să exprime idei, personajele din „A Short Hike” transmit emoții. Uneori sunt speriate, alte ori neîncrezătoare în forțele proprii și în unele cazuri par chiar lipsite de speranță. Însă ajutorul pe care îl primesc din partea celorlalți le transformă și le ajută să continuie activitatea în ciuda obstacolelor pe care le întâlnesc.

Liniile de dialog ale lui Claire sunt cumva tipice pentru o adolescentă. Nu este prea exactă, are un vocabular destul de sărac (folosește des cuvinte precum „stuff” sau „things”), dar este cel mai tânăr personaj din joc și se află în plin proces de transformare.

Escaladarea pe care Claire o face doar pentru a avea semnal la telefonul mobil? Face parte dintr-un drum inițiatic important pe care mătușa May și mama lui Claire l-au parcurs de multe ori în trecut. Și cumva, dincolo de emoțiile și dialogurile umane prezentate, am crezut uneori că am de a face cu un meta text și o descriere a relației dintre programator și jucător – încep jocul fără a ști la ce să mă aștept și încerc să îndeplinesc o serie de sarcini care au fost pregătite pentru mine cu scopul de a mă transforma.

După ce am coborât din vârful muntelui și am revenit pe plaja însorită unde mă aștepta mătușa May, mă simțeam mai bun și mai nobil. Prin această călătorie, am devenit puțin mai bun și mai înțelept – atât ca om, cât și ca pasăre.

Ce ar mai fi de spus? Cred că tocmai am descoperit latura emoțională a lui John Romero, care probabil s-a maturizat suficient de tare pentru a nu-și mai dori să transforme pe nimeni în femeie ușoară. Am realizat că un joc banal realizat în Unity poate să fie plin de viață și să îmi ofere dialoguri simple dar cordiale, care mă fac să uit că în ultimul an am redus drastic numărul de conversații față în față.

Și în tot acest proces de maturizare emoțională și păsărească, am reușit să-l fac pe Kimo să adoarmă. Dacă nu ar fi trebuit să fac grinding pentru a obține banii necesari îndeplinirii unor misiuni secundare, atunci aș fi acordat „The Short Hike” o notă mai mare. Dar în forma în care l-am jucat, este încă un titlu care nu mă face să-mi doresc să citesc povestirile lui Calistrat Hogaș. Poate într-o zi…

8