Imediat după andocarea forțată am fost lăsat singur în mijlocul unui terminal de îmbarcare imens, părăsit și răvășit. Am pornit radarele și imediat au început să se contureze câteva minusuri. În primul rând, nu poți sări. Înțeleg, acest artificiu le-a scutit mii de ore de muncă, dar Amanda este o tânără atletică. Să nu poți trece de o canapea, sau chiar mai rău, peste un cadavru (s-a întâmplat foarte rar), e penibil. A funcționat în Dead Space, pentru că Isaac era îmbrăcat în acel costum greu, dar și pentru că, în mare, producătorii au avut bunul simț de a nu arunca obiecte mici și imobile peste tot. Aici însă… Exploratorul din mine a tresărit bucuros, sunt sute de cutii, bagaje și dulapuri. Au promis ingeniozitate inginerească și d-abia așteptam să văd ce pot găsi și încropi. Țeapă! Doar, poate, 5% din ele pot fi cercetate. Sunt truse de scule aruncate pe jos, chei franceze, răngi, dar ce nu găsești vezi, iar Amanda noastră nu vrea să colecteze decât lipici și resturi metalice. Din nou, penibil. Apoi, am fost un pic contrariat de grafică. În filmulețe și poze jocul arată incredibil, în realitate… sunt câteva chichițe care supără ochiul sau, mai bine spus, creierul. Multe dintre obiectele împrăștiate prin terminal par de plastic, deși ele clar ar trebui să prezinte alte calități, par ușoare și umflate. De mici am învățat să recunoaștem tot ce nu arată natural, ca sistem de apărare avem chiar o repulsie pentru astfel de lucruri. Jocul cade, în această porțiune de început, între real și ireal și deranjează. Efect subliniat și de texturi, cărora le lipsește acea claritate pe care am întâlnit-o în alte titluri, dar și de mâzgălelile și hârtiile lipite pe pereți, ce par fără volum. Un minus care o să radieze, pentru că mai târziu, dacă sunteți atenți, puteți găsi planuri cu ajutorul cărora Amanda va învăța să creeze câteva dispozitive artizanale. Dar aceste schițe sunt de cele mai multe ori camuflate, pentru că nu arată ca niște planșe, ci par mai repede imprimate direct pe suprafețele pe care stau.

 
Jocul vine cu o introducere foarte lungă care dă timp minții să se acomodeze cu direcția artistică și să accepte limitările gameplay-ului. Cel mai important, te lasă să te obișnuiești cu controlul, apuci să înveți regulile: care uși și cutii se deschid, unde și cum te poți ascunde, cum arată rămășițele folositoare pe care trebuie să le strângi, te lasă să alergi, să mergi tiptil sau normal, să folosești lanterna și burlanele de evacuare/mentenanță. În momentul în care xenomorful apare pentru prima dată, vezi printr-un geam cum omoară un… prieten, apoi, cum se uită la tine și sare în aerisirea din tavan. Auzi cum colcăie, că se aproprie și ai cacarisit-o. Încă nu ai nicio armă în arsenal, așa că știi că trebuie să fugi și să te ascunzi. Dacă ai fost atent, realizezi chiar și care-ți sunt posibilitățile și nu poți decât să speri ca alienu’ să nu fie prea deștept sau prea dotat din punct de vedere senzorial. Startul în joc este unul din cele mai bune pe care le-am văzut și ține loc de tutorial, clădește atmosfera și tensiunea și prezintă terenul de joacă. De fapt, mi-a plăcut atât de mult voyeurismul ăsta SF, încât am realizat că mi-ar plăcea să joc un adventure în care să nu trebuiască decât să cercetez, să repar și/sau să scap, de pe o astfel de stație spațială. Fără inamici, fără nimic altceva. Iar deraiez… Aici înțelegi repede că în majoritatea timpului o să te joci de-a șoarecele și pisica (tu ești șoarecele) și dintr-o dată te bucuri că nu poți deschide toate gențile și dulapurile împrăștiate prin camere. Începe să-ți placă și că nu poți sări, pentru că această regulă nu e încălcată nici de ceilalți ocupanți ai stației, nici de alien. Și poți folosi astfel micile labirinturi create de cutii sau mobilier în favoarea ta.

Imediat ce creierul începe să accepte filtrele și texturile folosite ajungi să apreciezi din ce în ce mai mult atenția la detaliu și efectele de lumină. Nu de puține ori m-am oprit în loc și am admirat felul în care artiștii au recreat și incorporat bucăți din viitorul imaginat în primul film Alien. O peliculă lansată în 1979, ani în care ecranele cu tub erau încă pe val, supercomputerele ocupau hectare întregi și plasticul, datorită maleabilității și a ușurinței în prelucrare, era văzut ca materialul perfect al viitorului. Sunt, de exemplu, câteva serviete de piele sintetică în Isolation, care incorporează un calculator vechi de mână, cu tot cu display, presupun, pentru a introduce combinația care le deschide… Cred că ar face furori în rândul hipster-ilor din ziua de azi. Pereți căptușiți cu vinilin, în stilul ușilor pe care le aveam odată, canapele și scaune cu suprafețe plastice învechite, postere minimaliste geniale, monitoare bombate cu spectru limitat de culori, tastaturi mecanice mari și neoane recreate ca la carte, care se aprind automat în anumite încăperi. Moment în care nu poți să nu apreciezi iluminarea globală, dar și să înjuri, pentru că acum ești vizibil. Dacă sunteți un fan al universul Alien, mai adăugați un punct notei. Tot jocul este un omagiu adus primului film din serie. Producătorii și-au făcut temele cu conștiinciozitate, au obsedat chiar, asupra detaliilor. Filmulețele pe care le puteți vedea pe ecranele monitoarelor, de exemplu, sau cele care cară povestea mai departe, au fost înregistrate pe casete VHS, după care au fost rerulate și refilmate de pe televizoare vechi cu tub. Jocul te poartă prin toate măruntaiele stației și are câteva panorame care-ți taie răsuflarea. Presupun că asta se întâmplă când oameni care încercă să recreeze cât mai corect realitățile istorice în titlurile lor, se apucă să facă jocuri despre lumi imaginate.