Review: Alien: Isolation

Pentru a putea face față presiunii și pentru a mai elimina din momentele frustrante, recomandarea mea este să experimentați. Găsiți un punct de salvare aproape de o zonă activă, luați-vă inima în dinți și priviți balaurul în față. Nu de alta, dar aveți ce vedea, design-ul creaturii fiind impresionant, mișcările la fel. Dacă aveți o baghetă luminoasă, aruncați-o și vedeți ce se întâmplă, la fel și cu o bombă cu fum, sau ce ați mai descoperit/încropit voi acolo. Trageți cu pistolul, mutați-vă cuibul când „inamicii” se apropie, învățați care sunt zonele sigure, cam cât de bine văd și aud, și așa mai departe. Nu o să uit niciodată comentariul cuiva (din păcate nu-mi amintesc unde l-am citit) când povestea despre Amnesia: „Primul lucru pe care l-am făcut în momentul în care a apărut ăla rău a fost să fug după el, să-l privesc în ochi pentru a nu-mi mai fi atât de frică.” Apoi, îmi aduc aminte și de o mică povestire SF, în care o duzină de cercetători au aterizat pe o planetă ostilă pe partea greșită a lacului. Au încercat o trecere și doi dintre ei au fost mâncați de un cefalopod gigant și, cu toate că erau îngroziți și profund scârbiți, s-au forțat să privească tot procesul, pentru a descoperi și învăța cum și ce au de făcut pentru a supraviețui următoarei încercări.

Am pus între ghilimele inamici pentru că, pe lângă xenomorf, o să mai dați nas în nas și cu grupuri de oameni, speriați și periculoși, dar și cu androizi, unii prietenoși, alții mai puțin. Este felul producătorilor de a controla anumite zone și de a mai varia gameplay-ul. Dacă androizii sunt geniali, oamenii mai au și bube. Înțeleg să nu aibă încredere în nimeni, dar să te împuște pe la spate după ce ți-au spus că nu ai ce căuta acolo și tu îți iei tălpășița?! Cine face așa ceva, mai ales că în joc ești o femeie singură, vizibil înfricoșată la rândul ei și nu un motociclist cu două shotgun-uri și 3 grenade la brâu. Mi-ar fi plăcut ca aceste grupuri să vină cu o complexitate și o abordabilitate/utilizabilitate mai mare. Bănuiesc că nu toți cei rămași pe stație erau niște proști. Prea sunt sensibili și neajutorați. Jocul îți tot repetă că nu sunt neapărat răi, doar paranoici (pe bună dreptate), așa că am decis să nu-i omor și să-i ocolesc. Din nou, perfect posibil pe tot parcursul aventurii. În timp nu te mai gândești nici la aceste minusuri, iar jocul îți pune la dispoziție uneltele necesare pentru a controla situațiile de gen.

Amanda este înfricoșată dar nici pe departe la fel de neajutorată. Îmi place că nu se vaită, că vorbește numai când trebuie și mai aruncă și câte-o înjurătură din când în când.

 
Deși gameplay-ul este unul de calitate, captivant și complex, din păcate nu poate susține elementul fun pe tot parcursul jocului. O dată pentru că Isolation este linear și repetitiv – e mult de mers și de văzut, toate locațiile fiind frumoase și interesante, dar devine și plictisitor, mai ales când ești rugat să faci cale întoarsă. Dar și pentru că, incredibil, este prea lung. Se termină de nu mai puțin de trei ori. O să înțelegeți voi ce vreau să spun, dacă-l jucați. Primul final fiind, din păcate, și cel mai bun dintre toate. Un final care rupe omogenitatea jocului și schimbă ceva în tine. Te călește și devine clar că toată lumea a luat-o razna. Dacă până acum ai păstrat, la fel ca mine, toată muniția, acum nu o să mai ai niciun motiv de a o face. Jocul se transformă cu succes (numai dacă vrei) din survival horror în action horror. Ești în control atât datorită celor câtorva arme deosebit de puternice găsite, dar și pentru că acum știi ce ai de făcut. Găsesc foarte interesant felul în care producătorii au forțat această schismă în mintea noastră, dar și cum au intuit că o să preferăm de aici încolo un alt stil de joc și ne-au pus la dispoziție uneltele necesare pentru a o scoate la capăt.

Am uitat să vă povestesc despre poveste. Amanda, este fiica lui Ellen Ripley. La 15 ani de la dispariția mamei ei, cineva a găsit cutia neagră a navei pe care se afla (în primul film) și a depozitat-o la bordul stației-port Sevastopol. Amanda este rugată să recupereze înregistratorul de zbor și acceptă imediat.

 
După al doilea final am cedat, însă, și aventura a luat o turnură negativă. Dacă până acum jocul putea fi comparat cu un coșmar de geniu, pe care d-abia aștepți să-l povestești prietenilor, acum totul a fost înlocuit cu lehamite. Vroiam să se termine, probabil cel mai rău sentiment pe care un joc ți-l poate transmite. Isolation s-a transformat într-un vis care-ți oprimă bucuria și sufletul și care nu te lasă să te trezești sau să izbăvești. O porțiune de joc în care parcă până și producătorii și-au băgat picioarele. Cu o dificultate sporită aberant, situații imposibil de anticipat și ocolit, plină de bug-uri, apar până și QTE-urile. Probabil au simțit că trebuia să încheie de mult, dar nu au fost lăsați. Am fost atât de supărat pe ei, încât în momentul în care am închis vroiam să le trântesc un 7.5. Dar, așa cum îi place lui cioLAN să spună: cumva, Alien Isolation, face mai mult decât suma componentelor sale. Din ce în ce mai mult, cu cât învăț mai multe despre el și uit de sfârșitul ăla mizerabil.

Să nu uit de DLC-uri. Ieftine, scurte și bune. În care majoritatea actorilor primului film și-au împrumutat vocile și înfățișarea. În Crew Expendable, putem alege între Dallas, Parker sau Ripley și încercăm să izolăm orătania, în timp ce în (the) Last Survivor, intrăm în pielea lui Ellen și terminăm pelicula.

 
[concluzii]

11 Comments

  1. Cristi noiembrie 5, 2014
  2. Aidan noiembrie 5, 2014
    • ncv noiembrie 5, 2014
  3. alitenar noiembrie 5, 2014
  4. fear2018 noiembrie 5, 2014
    • Aidan noiembrie 6, 2014
    • cioLAN noiembrie 7, 2014
  5. Cristi noiembrie 6, 2014
  6. liviuttn noiembrie 7, 2014
  7. Geo noiembrie 30, 2014
    • ncv decembrie 2, 2014

Leave a Reply