Există trei metode concrete prin intermediul cărora Jun îşi poate îndeplini obiectivele: furişatul total, fără victime colaterale, combinaţia clasică de stealth şi asasinare specifică seriei sau lupta melee violentă şi deloc elegantă. În funcţie de cum sunt completate porţiunile cuprinse între checkpoint-uri, acţiunile asasinei sunt analizate şi încadrate într-una dintre cele trei categorii: Shadow, Assassin sau Brawler. Evident, de cele mai multe ori vei ajunge să combini tacticile în funcţie de situaţiile neprevăzute, apelând în acelaşi timp la sabia din dotare sau echipamentul special.

Gărzile fie patrulează, fie sunt statice, însă majoritatea aruncă priviri în diferite direcţii, la intervale uşor de memorat. Distanţa maximă şi unghiul vizual sunt indicate clar, printr-un con ce trece de la gri la galben sau roşu imediat ce eşti detectat. Dacă reuşeşti să eviţi contactul direct, atunci ascunzătorile răspândite de-a lungul şi de-a latul hărţilor sunt adevărate sanctuare – iar diversitatea tactică oferită de Assassin’s Creed Chronicles: China este suficientă când vine vorba de ascunzişuri, fiecare cu proprietăţi unice. Pe lângă locurile retrase şi umbrite din pereţi sau podele, Jun se poate pitula în tufişuri (unde doar foşnetul te poate da de gol), căpiţe cu fân ori după perdele din bambus (eficiente doar dacă nu mişti).

Eu am preferat să merg tiptil în zonele intens populate, folosind mediul în avantajul meu, mai ales că platformele pot fi traversate pe multiple planuri. Jun poate asasina din aproape orice poziţie – chiar şi din fugă –, dar întotdeauna am rămas mut în faţa loviturilor brutale executate cu lama ascunsă în încălţăminte, o particularitate splendidă a studentei lui Ezio. Cealaltă unealtă letală este Sheng Biao, compusă dintr-o lamă fixată la capătul unei funii, practică în execuţiile silenţioase sau la căţărat. Sabia mi-a părut aproape inutilă, caftul melee cu oponenţii ranged şi cei echipaţi cu armură fiind mult prea riscant. Poţi ataca rapid sau puternic, poţi para şi te poţi feri acrobatic de săgeţi, însă satisfacţia este dublă când apelezi la Eagle Eye, memorezi comportamentul gărzilor, reuşeşti un lanţ de asasinate şi ascunzi cadavrele, lăsând în urmă o scenă curată.

Când treburile se complică, Shao Jun dispune de câteva jucării inteligente – cum ar fi pocnitorile ce asurzesc inamicii şi cuţitele de aruncat –, pe lângă fluieratul folosit la distragerea atenţiei. Câinii de pază şi păsările ţinute în colivie sunt ceva mai dificil de păcălit, căci se bazează pe simţuri acute. Oricum, Assassin’s Creed Chronicles: China este un joc dominat de un ritm relativ lent, infiltrat nu doar în gameplay, ci şi în direcţia artistică. Vocile personajelor sunt calme, aproape şoptite, iar grafica imită trăsăturile picturilor chinezeşti tradiţionale, realizate în tuş şi acuarelă. Cea mai mare parte din campanie se desfăşoară în locaţii extraordinar de frumoase, cum ar fi Macau, pe care simţi nevoia să le explorezi din colţ în colţ, descoperind puţinele obiecte colecţionabile.

Este ACC: China o surpriză plăcută? Cu certitudine, în ciuda poveştii mediocre, campaniei scurte (aproximativ 5-6 ore) şi valorii scăzute de producţie – semn că nici măcar Ubisoft nu a crezut serios în această nouă trilogie. Punctele forte se află bine înrădăcinate în platforming-ul ajutat de controlul precis, personajul principal, stilul vizual, accentul pus pe stealth şi nivelurile impresionante. De început Chronicles a început bine. Rămâne de văzut dacă India şi Russia vor continua în aceeaşi direcţie.