Grupurile mari sunt uşor de evitat cât timp alergi pe acoperişurile clădirilor şi profiţi de lumina zilei, declanşând capcane instalate anterior sau folosind armele (de obicei melee) din dotare. Atenţie doar la matahalele înarmate cu ciocane sau scuipătorii de acid, căci dispun de atacuri puternice. Pe deasupra, condiţiile meteorologice dinamice şi trecerea ireversibilă a timpului amplifică senzaţia de imersiune în lumea jocului. Noaptea, zombiul obişnuit se umflă în pene şi ia formă volatilă, căpătând sensibilitate la  ultraviolete. Singura apărare este fuga sănătoasă şi Survivor Sense, o abilitate specială care te ajută să descoperi repede creaturile ce pândesc în beznă, astfel încât să poţi găsi o rută liberă.

Misiunile nocturne sunt atât de intense, încât eu unul mai am puţin şi fac ulcer, deşi răsuflu mereu uşurat,  – cu satisfacţia totală a unui om trecut prin cursa vieţii sale –, când descopăr o zonă sigură, eliberată înainte de apusul soarelui. În Dying Light gândirea strategică primează, deoarece condiţia lui Kyle cere o abordare chibzuită, iar riscurile asumate noaptea asigură un bonus de experienţă. Apoi, o privire peste umăr când eşti urmărit de volatili pompează mai multă adrenalină în sistem decât multe alte jocuri horror făcute pachet…Nu ai curajul necesar pentru a înfrunta teroarea? Atunci vei avea parte de presiunea îndeplinirii majorităţii questelor ziua, luptând cu timpul şi dormind la adăpost după asfinţit.

Elementul parkour a fost implementat excelent de producători şi curge în ritm natural, intuitiv, fără a pretinde o schemă de control complicată. Crane aleargă liber, agăţându-se de orice muchie, treaptă sau conductă spre care priveşte, forţând identificarea ta cu protagonistul din perspectiva first-person. Sistemul depăşeşte iuţeala celui din Mirror’s Edge şi îţi pune cu adevărat sângele în mişcare. La fel de solid este şi crafting-ul, bazat pe colectarea obiectelor şi materialelor descoperite în lumea jocului, reciclate apoi sub formă de unelte folositoare, kituri medicale, pocnitori, arme etc. Orice ţeavă este o potenţială armă, mai ales atunci când aplici logica din Dead Rising şi începi să adaugi cuie, baterii şi ranforturi. Însă sculele improvizate se defectează repede, fiind necesare reparaţii (limitate la un număr fix). Prin urmare, “run, Kyle Crane, run!” rămâne principala mumă anti-ciumă.

Tehnic, Dying Light este o realizare impresionantă, cu o atenţie deosebită la grafică. Decorurile interioare rivalizează detaliile mediului urban exterior, aflat undeva între teribil şi decrepit, cu toate că Harran îşi arată splendoarea completă în lumină, privit de la înălţime. Personajele secundare sunt pestriţe, atent modelate, cu voci excelent interpretate. Pe de altă parte, nimeni, fie că vorbim despre Jade – nelipsita tipă bad-ass – ori Kadir, nu trece de pragul unei animaţii vorbitoare scriptate. Sentimentul de urgenţă din campanie pleacă din dependenţa de Antizin, din ciclul noapte-zi şi nevoia unui tratament – situaţie încordată, bogată în nervozitate.

Există şi un mod multiplayer cooperativ ce acoperă toată campania single, pe lângă Be The Zombie, componentă asimetrică inspirată oarecum din gameplay-ul Evolve: un jucător preia rolul de super-zombie şi bântuie sesiunile altor playeri umani. MP-ul special este distractiv, chiar dacă insuficient dezvoltat.

Cu Dying Light, studiourile Techland au demonstrat ce pot. Cred că doar în Call of Juarez: Gunslinger m-am simţit la fel de bine. Un succesor spiritual al seriei Dead Island mult evoluat, jocul reuşeşte să facă din zombie un monstru interesant şi ridică frica la un alt nivel într-o perioadă suprasaturată, în care credeam că acest lucru este imposibil. Din fericire, contrariul a fost demonstrat.