În plină eră a remake-ului, reboot-ului, prequel-ului și sequel-ului, când cinematografia de larg consum se pitulește tremurând din toate încheieturile într-un colț de mall, înecându-se cu popcorn și îngrozită de orice idee nouă, suntem tratați cu un film care mulțumește pe toată lumea.

Parte remake a miniseriei “IT” din 1990, parte ecranizare a romanului “IT” aparținând lui Stephen King, “IT”-ul din anul de grație 2017 în regia lui Andy Muschietti (“Mama” – 2013), nu se avântă în teritoriu nou, ci se agață, cu tenacitate metodică și execuție artistică stelară, de clișeele elementare genului horror. În felul ăsta, în studiourile Warner tensiunea arterială a rămas bună, iar cumpărătorul de bilet nu a ieșit din sala de film fără să-și umple pantalonii.

Muschietti a înțeles că nu e nimic rău în clișeu, dacă respectă formula și este executat cu măiestrie, concentrându-și efortul regizoral mai puțin pe inovație și mai mult pe detaliul cadrelor, pe elementele vizuale și atmosferă, pe capitalizarea talentului actoricesc. Încă din memorabila primă scenă, filmul își stabilește tonul sumbru, cromatica apăsătoare, devenind evident că nu se sfiește de la violență față de copii. De altfel, pe tot parcursul celor 135 de minute, regia se joacă periculos pe linia fină dintre corectitudinea politică și exces în această privință, iar când alege să cadă, o face cu destulă subtilitate încât să nu realizezi decât atunci când este prea târziu. Asistăm la o înșiruire de concesiuni morale făcute scenariului. Până una alta, “IT” este povestea unui grup de copii care în vara lui 1989 se confruntă cu o entitate malefică, înfometată de frică și carne. Dacă nu suportați să vedeți copii în situații oribile, atunci citiți printre rândurile premizei și rămâneți la intrarea în cinematograf. Personal, am apreciat că de la un anumit moment de turnură narativă, scenariul mai degrabă împuternicește membrii grupului decât să-i transforme în victime, nu înainte de a cocheta cu abuzul sexual, tortura, uciderea și îngrozirea lor.

Credibilitatea jocului actoricesc se datorează performanței excelente a întregii distribuții. “IT” este un bun exemplu de complementaritate actoricească. Fiecare membru al “losers club” îmbogățește filmul cu ceva, nu numai prin personalitățile lor, glumele deocheate și constantul schimb de replici țăcănite, ci și prin fricile lor specifice, traumele care le alimentează descinderea în oroare, în brațele lipsite de echivoc ale clovnului dansator Pennywise.

Și dacă tot vorbim de clovni, mulți se temeau că reușita lui Tim Curry în rolul lui Pennywise din miniserie nu va fi egalată. Așa se întâmplă în mai toate cazurile în care un film de cult este reinterpretat sau sequel-izat. Mi-au trebuit doar câteva minute de Bill Skarsgard pentru a pune orice îndoială în cui. Combinând elementele de machiaj cu plurivalența performanței vocale, expresiile lui Skarsgard mixează eficient macabrul cu jucăușul și candoarea cu amenințarea latentă, descătușându-se în urlete demente și expresivitate malefică pe nepusă masă. Actorul nu evită extremele sau supralicitarea actoricească, însă scenografia și tehnica de filmare se adaptează perfect la fiecare schimbare de atitudine. Pe scurt, Pennywise-ul din 2017 nu se califică pentru animațiile Disney, și vă va terifia când vă așteptați mai puțin.

Desigur, clovnul dansator nu și-ar fi atins valențele teribile fără excelentul echilibru dintre elementele vizuale obținute prin CGI și implementarea efectelor practice. Coloana sonoră a lui Benjamin Walfisch cu ale sale contraste abisale, potențează multe dintre momentele intense, mișcându-se abil între tăcere și crescendo-uri aproape wagneriene. Sonor, traduce conținutul deranjant al materialului vizual și scoate din zona de confort.

Fără să revoluționeze cu ceva genul horror și aderând câteodată dezamăgitor de mult la formule și clișee, “IT” lovește totuși cu precizie timpanul fricii, prin direcția artistică, execuția regizorală și jocul actoricesc. M-am găsit în câteva momente dorindu-mi ca Muschietti să fi îndrăznit mai mult, să-și fi lăsat câteva dintre scenele de groază mai puțin anunțate. Mi-aș fi dorit ceva mai multă inovație și surpriză, însă deși nu am tresărit, am clipit destul de des cât să-i acord lui “IT” liberă trecere în registrul superior. Intrați deci cu încredere în sala de cinematograf și, cine știe, cu puțin ghinion o să plutiți și voi.

8