Există două motive principale pentru întârzierea review-ului The Witcher 3: Wild Hunt. Primul constă în metodologia realizării unei recenzii marca N2, care presupune în cazul meu epuizarea totală a unui titlu AAA atât de aşteptat şi important în istoria jocurilor video. Cu peste 150 de ore investite, nu m-aş vedea publicând aici un day 1 review dezbrăcat de relevanţă doar pentru a demonstra ceva ce nu mai trebuie demonstrat de multă vreme. Al doilea este Lichdom: Battlemage, un joc cu buget moderat şi ambiţii mari. Dezvoltat de Xaviant, Lichdom îşi propune să înlocuiască formula swords and sorcery/might and magic comună majorităţii universurilor fantasy cu un gameplay bazat în totalitate pe uzul magiei – mai precis, intenţia de libertate absolută în practica vrajitorească.

Când ai la dispoziţie resursele infinite ale imaginaţiei, dar creativitatea îţi este împiedicată de lipsa unui suport material solid – cum este cel de care beneficiază multe producţii AAA, doar pentru a eşua dezastruos atunci când întâlnesc realitatea pieţei şi cerinţele consumatorilor –, încerci să găseşti soluţii pentru un compromis elegant. Lichdom nu are scene CGI grandioase la tot pasul, deşi dialogurile eroilor sunt însufleţite de Troy Baker şi Jennifer Hale, iar suportul vizual din spatele naraţiunii apelează la cadre bine desenate, ce se succed acompaniate de un voice acting excelent, spunând povestea într-un mod uşor de urmărit şi asimilat. La începutul campaniei poţi alege între un personaj masculin şi unul feminin. Diferenţele sunt sensibile şi acoperă numai originea conflictului dintre erou şi Shax, figura meschină aflată în spatele unui cult periculos – The Cult of Malthus. Vei călători printr-un oraş asediat de necromanţie, prin catacombe şi ruine misterioase, prin pustietatea unui deşert sau inima unui gheţar – întotdeauna sub presiunea atacurilor lighioanelor ahtiate după cărniţa de caster.

Ce-i drept, natura protagoniştilor este insuficient explicată şi aproape deloc dezvoltată, chiar şi după ce Roth, catalizatorul evenimentelor principale, te îndrumă pe calea magiei. Odată atins de aburii vrăjelii şi botezat cu titlul de Dragon, păşeşti din checkpoint în checkpoint prin lumea liniară, asistat ocazional de Gryphon (eroul de sex opus), încercând să eviţi sucombarea. Mecanicile de joc aflate la temelia atacurilor şi combinaţiilor magice sunt dinamice şi de multe ori te vei trezi transpirat şi încruntat, stimulat de un exces adrenalinogen, aruncând cu flăcări şi gheaţă în scheleţi sau prunci de Cthulhu tentaculaţi.

Sistemul funcţionează prin eliminarea resurselor necesare magiei şi implementarea unui trinom de Sigilii active simultan, alese din şcolile Fire, Ice, Corruption, Lightning, Kinesis şi Delirium. Desigur, nu lipsesc scuturile, împărţite la rândul lor în Agile, Strategic şi Tactical, cu impact direct în chimia combat-ului. Prin urmare, o constelaţie de combinaţii se dezlănţuie la vârfurile degetelor tale – combinaţii augmentate de componente culese din loot şi modelate după o formulă de “spell crafting” mai complexă decât pare la prima vedere: pentru început, trebuie ştiut că orice vrajă depinde de Etheria, unica resursă, şi un Sigiliu; urmează apoi stabilirea unui model (vraja este direcţionată spre o ţintă singulară, acţionează sub forma unei explozii sau afectează o zonă mai largă); la sfârşit se adaugă elementele speciale, cu atribute ce depind de numărul checkpoint-urilor legate între ele fără întreruperi cauzate de moarte. Se amestecă bine şi se asezonează cu Sinergii, Sinteză, pancreas de brotăcel, unghii de sausabru şi urdori de limbric. O bucurie! În plus, se reduce cât de cât repetitivitatea luptelor.

Lichdom: Battlemage mi-a adus aminte de Heretic, amestecat cu puţin din atmosfera lui Dark Messiah of Might and Magic – cu o notă subtilă de Arx Fatalis strecurată în gameplay-ul antrenant. Chiar dacă povestea lasă de dorit, luptele cu vrăji sunt suficient de intense pentru a captiva orice iubitor de ghicit în zaţ şi aruncat cu bile de foc, în timp ce campania zugrăveşte o lume interesantă, sumbră, care te îndeamnă să mergi mereu mai departe. Pe deasupra, grafica nu dezamăgeşte şi profită la maximum de puterea motorului CryEngine 3, lucru vizibil în efectele splendide ale magiei. Dacă cei de la Xaviant au greşit undeva, sunt sigur că îşi vor remedia neajunsurile într-un sequel.