REVIEW: Megaman X, SNES Classic Mini

Aflându-mă în situația de a eșua lamentabil fără drept de apel, am decis să trișez și mai tare și am căutat pe internet un ghid complet al jocului (walkthrough). Abia atunci am descoperit că am ales greșit nivelul și ar trebui să revin după ce obțin arma X de la bosul Y, deși există posibilitatea de a deveni hardcore și de a lansa peste 20 de proiectile din arma standard pentru a răpune inamicul. A fost momentul când am decis să iau jocul de la capăt, să urmez sfaturile din ghid și să parcurg nivelurile în ordinea sugerată. Mi s-a părut ceva mai simplu, dar tot nu găseam vreo satisfacție în activitate. Mi se părea mare discrepanța de dificultate dintre niveluri, unde găsești viață și energie din abundență, și confruntările finale cu Mavericks.

După aproximativ 3 ore de încercări, am terminat cele 8 niveluri principale, l-am echipat pe X cu toate armele și tunurile specifice minionilor lui Sigma și am fost anunțat printr-o întâlnire spontană cu amicul Zero că fortăreața răufăcătorului a fost găsită și așteaptă asediul. A urmat o altă serie de lupte cu inamici robotizați, doar că de data aceasta stilul a fost în totalitate liniar. În continuare, nu am avut dificultăți în a mă confrunta cu elementele din cadrul nivelurilor, dar am dat doar de nemulțumiri și frustrări atunci când am avut parte de boși.

Iar elementul care mi s-a părut cel mai iritant în tot acest parcurs a fost ”farmingul” pe care eram nevoit să îl fac în fața ușii inamicului principal de nivel, doar pentru a porni lupta cu bara de viață plină. Au fost situații când am refăcut aceeași rutină ce implică ieșitul din ecran și distrugerea acelorași inamici, timp de 10-15 minute! Pur și simplu devenisem disperat pentru a obține puncte de viață, lipsit de entuziasm în ceea ce privește viitoarea luptă și din ce în ce mai dezinteresat de experiența jocului. Capcom nu a implementat niciun mecanism de regenerare automată a vieții înaintea luptelor importante și acest nivel de dificultate sporit nu este întotdeauna plăcut (deși în anii 1990 probabil că a crescut exponențial durata de joc).

X are potențialul de a deveni mai puternic decât Zero și de a-i salva viața. Dar merită oare să irosești 5 ore pentru a descoperi asta? Sursă Imagine: Nintendo World Report.

După lupte seculare ce au durat mai mult de 6 ore, am reușit să ajung la nivelul final, să văd cum Zero este anihilat de către Sigma și să am ocazia de a-mi lua revanșa. Dar cum înainte de a ajunge la Dumnezeu te mănâncă toți sfinții, a trebuit să mă lupt până și cu animalul de companie al lui Sigma, un câine agil și agresiv care te face să pierzi câteva puncte de viață. Iar bosul boșilor, distrugătorul de omenire și umanitate, și generatorul de peri albi te obligă să-l înfrunți cu viața și energia care ți-au rămas în urma confruntării cu patrupedul lui mecanizat. Doar că are două forme și trebuie să fii foarte bun pentru a-l învinge (iar asta presupune o lungă serie de eșecuri prin care-i înveți mișcările și comportamentul).

Finalul jocului nu este influențat de Terminator 2 și nu conduce la auto-distrugerea rațională și din considerente utilitariene a eroului. Dar nici nu se poate afirma că se produce ceva extraordinar și non-clișeic. Sigma este înfrânt, ți se prezintă un mesaj cvasi-filosofic despre măsura în care distrugerea făcută a fost necesară sau etică și despre amenințarea pe care X o reprezintă prin simplul fapt că are puteri de neoprit, după care se derulează genericul de final. Am presupus că totul se termină aici și eventualele continuări vor avea inamici noi, însă ultima imagine pe care jocul ne-o prezintă în infățișează pe Sigma, care promite că va găsi un alt corp mai greu de distrus în care să-și transfere inteligența artificială, urmând a relua planul.

Leave a Reply