Divinity: Original Sin este unul din acele jocuri în care acțiunile nu-ți sunt gratificate instant, așa cum se întâmplă în majoritatea titlurilor lansate recent. Nu-l porniți dacă nu sunteți pregătiți să citiți tone de text – sau jumătate de tone, dacă-l comparați cu clasicii genului. Dezvoltatorii nu au avut bani pentru a angaja actori, așa că doar 1-2 % din tot ce se vorbește este însoțit de voci. Un mare minus, ați putea spune, dar țin să vă contrazic. În momentul în care citești povestea, dialogurile, gândurile, și nu doar le asculți, imaginația începe să lucreze și, în timp, universul prezentat devine din ce în ce mai atractiv, ești absorbit, ești direct implicat, nu doar un spectator. Sincer, nu cred că jocul mi-ar fi plăcut la fel de mult dacă toate dialogurile ar fi fost dublate. Textele oferă o flexibilitate mult mai mare unui scenarist, care poate prezenta, fără a transforma totul într-o telenovelă, intenții, reflexii, opinii, poate înflori descrieri, poate expune situații mult mai complexe. În plus, textele nu cară sentimente. Le cer. O situație dură, prezentată cu cap, poate avea un impact de 3 ori mai puternic pentru cineva care citește și-și imaginează atât angoasa sufletească în care personajele cu care vorbește sunt prinse, cât și tabloul mare, faptic, a-l acțiunilor prezentate. Sau, din contră, poți citi robotic și poți lăsa cuvintele să curgă pe lângă tine. Totul ține de cât de implicat vrei să fii în joc și, din păcate, am impresia că din ce în ce mai mulți tineri nu mai știu cum să-și înfigă dinții în acest fel în titlurile de gen. Iar Original Sin îți cere să te implici nu numai la nivel de poveste, aproape toate componentele jocului cer atenție și cu cât oferi mai multă cu atât te va răsplăti și vei ajunge să te distrezi mai tare după primele 10-15 ore.

Pe de altă parte, deși scenariștii dau dovadă de talent și pricepere, povestea expusă este oarecum dezamăgitoare, clasică, cu vrăjitori, cu salvează lumea, cu univers generic, plină cu orci, goblini și schelete – orătăniile standard. Mi-a lipsit acel ceva ieșit din comun, ca rasele „extraterestre” din Baldur’s Gate (universul Dungeons & Dragons nu are limite), ca planurile ciudate (e puțin spus ciudate, dar încerc să mai tai din superlative) din Torment, ca mahalaua, duritatea și exuberanța universului Arcanum și așa mai departe. Firul principal al lui Divinity: Original Sin aduce foarte mult cu una din cele mai cunoscute întâmplări biblice, ceea ce nu ar fi trebuit să mă deranjeze, Vechiul Testament este plin de povești incredibile și rămâne, după atâta timp, una din cele mai dure cărți fantasy scrise, dar… ceva ce nu știu pentru moment cum să pun în cuvinte, m-a supărat. Poate faptul că mă regăsesc într-un moment al vieții în care am început să dau de pământ cu tot ce înseamnă religie ca și instituție, mi-a obturat optica. Nu mă înțelegeți greșit, povestea are suflet și, poate mai important, are sens. În Original Sin nu ești un neica nimeni care devine după câteva zile de lupte și explorare un supererou și zdrobește armate întregi, nu, în Divinity ești… cine trebuie. Titlul fiind printre singurele care a reușit să mă facă să urăsc atât de tare ticăloșia unora din personaje, încât de multe m-am surprins spunând: „meritau chiar mai rău de atât”. Mare realizare, ținând cont că de obicei, în jocurile care-mi permit, încerc să rezolv totul cât mai pașnic și pot, de cele mai multe ori, să iert. Aici, însă, sunt câteva suflete atât de negre, atât de corupte, încât numai moartea pare că le mai poate purifica.

Dacă apuci să deschizi gura, de cele mai multe ori vei putea găsi și soluții pașnice, dar Divinity: Original Sin nu este la fel de flexibil ca Planescape sau Fallout (cele vechi, că despre cele moderne nu știu prea multe). În sensul că poți decide să nu te iei la harță cu mulți dintre cei răi, dar de obicei nu ți se dau soluții mai complexe, nu poți încerca să-i aduci pe o cale mai bună, să le schimbi intențiile sau să-i păcălești în a lucra de partea ta. Poți doar alege să nu lupți, să te prefaci unul de-al lor și să treci mai departe. Din ce mi-am dat seama, inteligența și carisma nu deschid noi linii de dialog și, implicit, rezultate diferite, așa cum se întâmplă în titlurile de mai sus. Felul în care dezvoltatorii au decis să încheie conflictele verbale a fost pentru mine singura mare bilă neagră a jocului. În momentul în care încerci să convingi pe cineva de ceva, sau părerile cad la poluri opuse, dar povestea are nevoie de o rezoluție pentru a avansa, interlocutorii sar într-un joc de rock, paper, scissors (RPS), câștigătorul fiind cel care impune direcțiile și opiniile. Imaginați-vă doi oameni inteligenți, cu personalități puternice, cu păreri diferite despre originea lui Dumnezeu, încercând fiecare să-și impună crezul. Nu reușesc să se convingă unul pe celălalt, așa că se decid să dea cu banul pentru a vedea cine are dreptate. Penibil! De fiecare dată când am câștigat un minijoculeț RPS am strâns din dinți, pentru că imersiunea s-a dus pe apa sâmbetei: „O! poate ai dreptate, hai să facem ca tine.” Sunt răutăcios, concluziile discuțiilor nu sunt chiar atât de slab formulate, dar esența cam asta este. Înțeleg, e foarte greu să scrii credibil și convingător aceste dezbateri, sau să introduci un sistem global la fel de complex ca cele prezente în jocurile amintite mai sus, dar soluția aleasă putea fi una mai elegantă. Cred că ieșeau mai bine și dacă pur și simplu jocul calcula undeva în spate fără să-ți spună nimic, în funcție de reputație, inteligența celor implicați în discuție, carismă și convingeri și alegea direct rezultatul discuțiilor.